Articole

Cât de înţeleaptă poate fi mulţimea?

/0 Comentarii/în /de /1.660 vizite

articol – danteca1.wordpress.com

“Într-o zi de toamnă a anului 1906, cercetătorul britanic Francis Galton pleca din oraşul Plymouth pentru a lua parte la un târg popular. Galton avea pe atunci optzeci şi cinci de ani şi începuse să-şi simtă vârsta, însă nu-şi pierduse acea curiozitate care-i adusese faima – şi notorietatea – pentru vasta sa activitate în domeniul statisticii şi al ştiinţei eredităţii. Iar în acea zi, curiozitatea lui Galton se îndrepta către creşterea vitelor.

Destinaţia lui Galton era Târgul pentru Păsări şi Animale Mari din West England, un târg regional în care fermierii şi locuitorii oraşelor se adunau pentru a evalua calitatea vitelor, oilor, găinilor, cailor şi porcilor. Pentru un om de ştiinţă (mai ales pentru unul în vârstă), o plimbare printre şiruri interminabile de staule examinând cai de povară şi porci ar fi putut părea un mod ciudat de petrecere a unei după-amiezi, însă această activitate avea un sens bine definit. Galton era obsedat de două lucruri: de evaluarea calităţilor fizice şi mentale şi de reproducere. Şi, până la urmă, o expoziţie de animale nu este altceva decât o uriaşă etalare a efectelor unei reproduceri sănătoase, sau din contră.

Reproducerea era importantă pentru Galton, deoarece era de părere că doar un număr restrâns de persoane posedau caracteristicile necesare menţinerii unui nivel satisfăcător de sănătate a societăţii. Cariera sa de până atunci fusese centrată pe examinarea acestor caracteristici: de fapt, pe găsirea dovezilor conform cărora o majoritate covârşitoare a populaţiei nu le deţinea. De pildă, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Londra din 1884, a amenajat un laborator antropometric în care, cu ajutorul unor dispozitive create de el, a efectuat o serie de teste în rândul participanţilor la târg, precum „acuitatea vizuală şi auditivă, percepţia culorii, percepţia vizuală şi timpul de reacţie” al acestora. În urma experimentelor realizate, Galton şi-a pierdut încrederea în nivelul de inteligenţă al individului mediu, prostia şi încăpăţânarea multor bărbaţi şi femei atingând niveluri aproape de limita realului. Condiţia ca o societate să fie sănătoasă şi puternică, credea Galton, era ca puterea şi controlul să aparţină unei minorităţi de elită, cu o educaţie aleasă.

În cursul vizitei sale prin târg, Galton a descoperit un concurs de evaluare a greutăţii animalelor. Organizatorii expoziţiei aleseseră un bou, iar fiecare membru al unei mulţimi din ce în ce mai numeroase trebuia să parieze pe greutatea animalului. (Mai bine spus, trebuia să estimeze greutatea animalului după ce acesta era „sacrificat şi eviscerat”. ) Pentru şase penny puteai cumpăra un bilet ştampilat, cu număr, pe care trebuia să-ţi scrii numele, adresa şi greutatea estimată. Acela care era cel mai aproape de greutatea reală câştiga un premiu.

În concurs se înscriseseră opt sute de persoane. Erau oameni de tot felul, mulţi dintre ei erau măcelari sau fermieri, teoretic experţi în a estima greutatea unui animal, însă printre ei se aflau şi destul de multe persoane care nu avuseseră niciun contact cu creşterea vitelor. După cum va scrie mai târziu Galton în revista ştiinţifică Nature: „Au participat mulţi nonexperţi, precum acel tip de funcţionari sau alţii ca ei, lipsiţi de expertiză în creşterea cailor, însă care pariau în mod normal în cursele de cai, ghidaţi de ziare, prieteni sau de propriile lor închipuiri”. Analogia cu situaţia dintr-o democraţie, în care fiecare dintre oamenii cu abilităţi şi interese radical diferite primeşte câte un vot, i s-a impus de la sine imediat lui Galton. Acesta mai scria că „jucătorul tipic era probabil la fel de capabil să estimeze greutatea animalului eviscerat precum era un votant mediu să cântărească validitatea chestiunilor politice asupra cărora îşi exprima părerea prin intermediul votului”.

Galton era interesat să identifice abilităţile „votantului tipic”, deoarece dorea să dovedească faptul că acesta era, în genere, foarte puţin capabil. În consecinţă, a transformat competiţia într-un experiment ad-hoc. La sfârşitul concursului, după acordarea premiilor, Galton a împrumutat biletele de la organizatori şi a realizat câteva statistici. Galton a ordonat biletele (în total 787, fiind nevoit să excludă 13 care nu erau eligibile) pornind de la cel mai exact la cel mai puţin exact şi le-a introdus într-un grafic pentru a vedea dacă formează o „curbă bell”*. În continuare, printre altele, a adunat toate cifrele şi a calculat media estimărilor. Am putea spune că numărul obţinut reprezenta înţelepciunea colectivă a mulţimii din Plymouth. Dacă mulţimea ar fi fost o singură persoană, acel număr ar fi fost predicţia sa cu privire la greutatea animalului.

Fără îndoială că Galton a prezis că, în medie, estimările mulţimii vor fi foarte departe de cifra reală. La urma urmei, adunaţi laolaltă câţiva oameni foarte deştepţi, câteva persoane mediocre şi o mulţime de proşti, şi este cât se poate de probabil că răspunsul va fi dat de media proştilor. Însă Galton s-a înşelat. Mulţimea estimase că greutatea animalului, ulterior sacrificării şi eviscerării, va cântări 542 kilograme. Greutatea reală, în urma acestor procedee, a fost de 543 kilograme. Cu alte cuvinte, estimarea mulţimii fusese practic impecabilă. Poate că educaţia nu a însemnat atât de mult, la urma urmei…

Galton scria mai târziu: Rezultatul spune mai multe despre fiabilitatea unei democraţii decât ne-am fi aşteptat. Concluzia sa era cel puţin un eufemism.”

(James Surowiecki – The Wisdom of Crowds – fragment )

articol preluat de pe https://danteca1.wordpress.com

(video) Ethos – Refuzul manipularii colective

/0 Comentarii/în /de /1.909 vizite

articol - gandeste.org

Ethosul nostru este tot ceea ce credem că este advărat în momentul de față. Pe baza lui acționăm, el ne guvernează deprinderile, afacerile și politica.

Găzduit de celebrul actor Woody Harrelson, nominalizat de două ori la Premiile Oscar, acest film documentar explorează mecanismele sistemelor noastre care dăunează democrației, mediului și libertății noastre personale.

De la conflictele de interese din politică și puterea corporațiilor la media care servește interesele elitelor aflate la putere, Ethos explorează sistemele care stimulează consumerismul și războaiele. Adesea, media ridică în slăvi aspect ale societății actuale care își au locul doar în Evul Mediu, și în același timp ignoră sau ridiculizează gândirea.

Multe aspecte ale sistemelor noastre actuale aproape garantează distrugerea noastră ca societate: societăți dezbinate, sărăcie, inegalitate, poluare, război.

Cei netreziti nu vor recunoaste ca sunt sclavii sistemului, deoarece nivelul de perceptie al realitatii nu transcede capacitatea de analiza, oprita la “marginea terestrului” – privirea orizontala vs privirea verticala; cu cat tehnologia agatata la brau este mai puternica, cu atat omul devine mai dependent fara a simti ca spiritul, mentalul si fizicul au degenerat (credem ca animalele ne sunt inferioare; un caine are miros pana la sute de metri, pisica vede excelent in noapte – omul are ochelari si ziua pentru a vedea la jumatate de metru; animalele simt daca o persoana este de vibratie joasa, si se indeparteaza, sau ataca.

In trecut omul avea capacitati deosebite, astazi nici macar nu poate simti daca o informatie este reala sau a fost mintit – nici nu mai detine aceste abilitati, ocupat cu tehnologia ce atarna de cingatoare). O mare cantitate de energie transpusa in moneda, este aruncata pe inutilitati si dispozitive ce induc mai devreme sau mai tarziu disfunctionalitati in corpul uman; materii care nu pot fi in mod normal catalogate ca si alimente sunt ambalate in cutii strident colorate cu imagini din filme ce au in scenariu violenta si aruncate in market; adultii le arunca plini de emfaza in cos, satisfacuti de etichete ce creeaza imaginea unei alimentatii de top, cu garantii privind protectia sanatatii.

Mai tarziu se declara surprinsi de atitudinile copiilor lor, sau de starea lor de sanatate precara (esti ceea ce mananci!). Nu se intra in piata de legume si fructe, pentru ca necesita munca suplimentara la bucatarie, si nu este timp; trebuie sa faca bani de market, plasma si 4X4.

Se spune foarte clar: urmareste dorintele maselor, da’le ceea ce cred ca le lipseste, daca nu cred – fa’i sa creada, prin metode verificate in laboratoare psihologice. Omul va sfarsi ca sclav; la finele vietii se va uita pe pereti, in debara, in garaj si boxa, realizand cat de stupid a fost cand prin energia dintr’o viata intreaga a sustinut corporatii sau insi fara moralitate.

articol preluat de pe http://gandeste.org/

Dictatura majorităţii

/0 Comentarii/în /de /1.913 vizite
Trăim cu toţii într-o dictatură. Fie că înţelegem fie că nu, dictatura ne este aplicată tuturor. Şi este nemiloasă: Dictatura majorităţii. Dacă privim cu-atenţie la felul în care este modelată societatea, observăm  această dictatură.  Şi spun că este o dictatură, pentru că îşi impune deciziile şi sancţionează pe cei ce nu le respectă.
Mecanismul prin care majoritatea crează această dictatură este normalitatea. Sau mai bine zis ceea ce ne apare ca fiind normal celor mai mulţi dintre noi.  A doua rotiţă a acestui mecanism este cedarea de putere. Cedarea de putere dealtfel este la baza tuturor deformărilor sociale.  Deciziile şi comportamentul nostru zilnic sunt modelate de presiunea acestei majorităţi, dar există ceva mult mai palpabil şi mai evident în viaţa noastră care este modelat de această dictatură: Sistemul politico-administrativ. Teoretic suntem egali în faţa legii doar că… Sistemul politic se face pe bază de alegeri şi obţinere de majoritate. Apoi sistemul ales începe să-ţi impună viziunea prin legislaţie. Viziune care se va răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor. Chiar şi asupra celor care au votat împotrivă, chiar şi asupra celor care nu cred în sisteme politice, chiar şi asupra celor care vor o viziune nouă bazată pe soluţii moderne. Aceştia, de multe ori sunt foarte mulţi, şi cam aproape de 50% în ultima vreme, dacă avem în vedere de câte ori cineva iese la alegeri cu 51 de procente, trebuie să ţinem cont că are 49% oameni împotrivă. Şi de-aici începe dictatura. Indiferent de viziunea ta aspura vieţii, ţi se vor impune regulile construite pentru acea majoritate. În ce fel eşti egal acum în faţa legii? Păi simplu… tocmai ai fost egalizat de majoritate. Tocmai a trecut peste tine tăvălugul mulţimii care te-a forţat şă fii ca ei.
Ce este interesant în această paradigmă este că sistemele nu pot evolua dacă toată lumea se conformează. Dacă toţi ar face ce li se cere şi ar fi mulţumiţi cu sistemele actuale, totul ar rămâne pe loc. Nemodificat. Schimbările apar pentru că sunt oameni care nu vor să se conformeze acestei dictaturi. Sunt oameni care îşi cer dreptul nativ de a fi egali, dreptul nativ de a avea calea proprie şi nu calea impusă de majoritate. Astfel, aceşti oameni, printr-o luptă imensă împotriva majorităţii şi împotriva sistemului reuşesc să producă schimbări care ulterior devin “normale” pentru că sunt asimilate şi de majoritate. Folosind acest mecanism, progresul este foarte greu de implementat, totul făcându-se cu consum imens de energie şi efort.
Vă rog permiteţi-vă să înţelegeţi! Problema nu este că un anume guvern sau sistem este neperformant, sau nu se ocupă de problemele reale. Problema este că majoritatea oamenilor consideră asta ca fiind “normal” şi prin asta forţează impunerea acestui sistem şi celor care ar vrea să schimbe ceva. Problema nu este că sistemul politic actual s-a dovedit a fi depăşit ci faptul că majoritatea consideră că este singura soluţie posibilă. Şi mai grav este, că consideră acest sistem ca fiind cel mai bun din simplul motiv că nu a fost încercat altul care să se fi dovedit mai bun.  Putem încerca infinite variante de organizare socială, dar am ales să o susţinem pe cea actuală, bazată pe viziune şi impunere politică pentru că este cel mai răspândit pe glob… adică pe faptul că dacă majoritatea foloseşte acelaşi sistem, nu poate fi găsit altul mai bun. E foarte interesant să observăm că dacă vine vorba de autoturisme sau locuinţe avem o diversitate de modele fantastică care se modifică în fiecare an sau mai rapid uneori, dar când vine vorba de sistemul administrativ, este acelaşi de zeci sau uneori sute de ani.
Ne-am construit ca şi societate în ansamblu acest mecanism dar cât de benefic este el? Care sunt beneficiile şi care sunt pagubele acestui sistem? Există alternative la acest sistem?  Iată câteva întrebări care sper să vi le puneţi serios. De ce anume funcţionăm pe acest sistem al majorităţii? Pentru că aşa funcţionează tiparul nostru. De ce funcţionează astfel tiparul nostru? Pentru că astfel a fost programat de societate. Iată că avem un cerc vicios. Dar la bază stă o nevoie. Nevoia de a fi sigur că decizia pe care am luat-o este corectă. Nevoia de validare. Aşa cum scriam în cele două articole intitulate “Marea scăpare”, sistemul nostru a scos cu totul din ecuaţie sufletul VIU. Totul se bazează pe un set de legi şi norme logice, presupunându-se că omul este doar o maşinărie logică fără sentimente. Deşi a fost demonstrat deja că toate deciziile le luăm emoţional şi nu bazându-ne pe logică, continuăm să folosim acest sistem care se bazează sută la sută pe logică şi exclude emoţionalul.
V-aţi gândit vreodată că toată industria de advertising se adresează emoţionalului, ştiind clar că acolo trebuie umblat pentru a obţine rezultate, iar sistemele juridice, administrative, sociale sunt bazate integral pe logică şi nu pe sentiment?
Astfel oamenii fie nu mai simt ce le-ar place, fie neagă acele simţăminte. Lipsit de ghidajul natural al emoţiilor, deciziile nu mai au suport. Nu mai poţi identifica ce e bine şi ce nu pentru tine. Aşa că cel mai la îndemână este să vezi ce au ales ceilalţi. Făcând aceiaşi alegere, nu poţi greşi, pentru că atâţia alţii au ales la fel ca tine. Acesta este un mic progrămel, care rulează în tiparul nostru şi care ne determină să alegem la fel cu majoritatea.
Să imaginăm un mic exemplu. O clădire cu două camere de mărimi diferite. O cameră foarte mare plină cu o mulţime de oameni, şi o cameră mai mică şi goală. În camera plină de oameni se află câţiva care au o părere diferită de majoritate. Pur şi simplu ei cred că lucrurile sunt altfel. Ceea ce pentru ei este un simţământ, o certitudine şi deci un motor al acţiunilor pe care le fac, pentru ceilalţie este tocmai o incertitudine. Adică, înafară de ceea ce ştiau deja, iată că vine cineva care susţine că se poate altfel. Iar asta te forţează la o acţiune. La o decizie, la o ALEGERE. Vâzându-se că cei care consideră normalitatea “normală”, pe cale de consecinţă, cei care văd diferit lucrurile nu pot să fie decât “anormali” . Pentru a scăpa de presiunea lor, îi închid pe toţi în camera mai mică, şi spun că sunt nebuni. Acum avem două încăperi: Una cu oameni mai mulţi care au un punct de vedere, şi una cu oameni mai puţini care au alt punct de vedere. În ce fel, sau pe ce baze părerea celor mai mulţi, o exclude şi o neagă pe a celor mai puţini? Într-un singur fel: Că sunt mai mulţi. Dar de fapt sunt mai mulţi, pentru că o mare parte au raliat la aceiaţi idee din nevoia de a fi validaţi. Din nevoia de a fi siguri că au ales “corect”. Acum vă întreb cine a izolat de cine? Cine este mai periculos pentru cine? Cei mulţi spun că ceilalţi sunt nebuni. Dar şi cei puţini pot spune acelaşi lucru. Cine poate dovedi care dintre grupuri are dreptate? Există vreo dreptate aici?
Toată această împărţire este foarte iluzorie. Nu există nici un fel de dreptate. Există oameni care vor să încerce altceva, şi oameni care vor să repete acelaşi lucru. Deocamdată cei mai mulţi sunt cei care vor să repete. Dar cred că acest lucru este pe cale să se schimbe. Nu sunt departe zilele în care cei care vor vrea să repete mereu şi mereu acelaşi joc vor fi consideraţi nebuni de oamenii care vor încerca zilnic activităţi noi, sau moduri noi de a face aceleaşi acţiuni mai vechi.
Care este nebunul şi care este normalul? cine trage linia dintre ele? Deocamdată acest joc nu are nici o soluţie natural-emoţională, nici logică. Acest joc are deocamdată o soluţie impusă de mulţime. Dictatura mulţimii, a majorităţii.
articol preluat de pe http://grupuleridan.wordpress.com/

Apelul intelectualilor ruşi: „Opriţi agresiunea rusească“ în Ucraina

/0 Comentarii/în /de /2.197 vizite

Un grup de 126 de intelectuali de marcă din Federaţia Rusia a făcut, la sfârşitul săptămânii trecute, un apel public împotriva războiului în Ucraina, a autoizolării Rusiei şi restaurării totalitarismului. Declaraţia, intitulată „Opriţi agresiunea rusească“, a fost făcută publică de „Novaia Gazeta“.

„Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a opri al treilea război mondial, al cărui prolog, probabil, se joacă astăzi în Ucraina“, se arată în apelul intelectualilor ruşi. Ei cer preşedintelui Rusiei să oprească imediat agresiunea împotriva Ucrainei, iar autorităţile ruse să  investigheze cazurile de violenţă şi intimidare la care au fost supuşi membri ai mişcărilor anti-război şi rudele soldaţilor morţi şi dispăruţi.

Ei mai cer posturilor de televiziune federale să oprească răspândirea urii prin propaganda pe care o fac împotriva Ucraniei şi Occidentului. Intelectualitatea rusă face apel la cetăţenii ruşi să sprijine acţiunile anti-război şi iniţiativele pentru a se uni într-o amplă mişcare anti-război.

Printre cei care au semnat această declaraţi se numără şi cunoscutul regizor rus, Vladimir Mirzoev. Într-un interviu acordat postului de radio Svoboda, Mirzoev spune că nu înţelege de ce trebuie să moară oameni în Ucraina şi Rusia.

„ Este o idee absolut himerică – cea de crearea a unui nou imperiu, a <>. Probabil acest concept a trăit mult timp în capetele responsabililor de sectoarele de forţe din Rusia şi iată că acum aceşti demoni au pornit să-şi realizeze planul lor dement. Şi acest lucru mi se pare extrem de îngrijorător, periculos şi absolut suprarealist. Când aud politicienii operând cu termeni de genul geopolitica, confruntarea dintre SUA şi Rusia, mi se pare că această terminologie, această ideologie este una din secolul trecut, chiar de pe vremurile de dinainte de cel de al doilea război mondial“, susţine regizorul rus.

„Este o neînţelegere totală a felului în care s-a schimbat lumea în ultima jumătate de secol – sunt nişte scheme vechi, băgate în capetele oamenilor care au terminat şcolile KGB şi FSB şi academii militare. Ei realizează în practică viziunile lor interne asupra lumii, aşa cum le au structurate în calitate de militari şi securişti – ei simt nevoia să deconspire duşmanul, să lupte cu duşmanul. Probabil să în lipsa duşmanului ei se simt neîmpliniţi profesional. Iar acum practic toată conducerea Rusiei a devenit una militar-securistă. Iată de ce s-a întâmplat aşa că această himeră a devenit un plan de viaţă pentru Rusia – unul absolut dement şi lipsit de sens”, este de părere Vladimir Mirzoev.

articol preluat de pe http://adevarul.ro/