test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Nichifor († 260)

Sfântul mucenic Nichifor din Antiohia a fost un creștin care și-a dat viața pentru Hristos în secolul al III-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 9 februarie.

Sfântul Nichifor a trăit în Antiohia Siriei pe vremea împăraților Valerian și Galien (253-260).

El era un creștin simplu și avea de prieten pe Sapriciu (sau Sapricius), care era preot al Bisericii creștine. Dar prin lucrarea diavolului între ei s-a însămânțat ura.

După un timp, Nichifor și-a dat seama că dragostea frățească este cel mai prețios lucru al îmvățăturii Domnului Hristos și a trimis de mai multe ori la Sapriciu mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a voit să audă de rugăciunile lui.

Atunci Nichifor s-a dus el însuși la Sapriciu și a căzut la piciorele lui cerându-i iertare. Dar inima lui Sapriciu era împietrită și nu vroia să se împace cu fratele său, ci continua să-i poarte pizmă.

Pe când se îmtâmplau acestea, persecuția împotriva creștinilor a reînceput și Sapriciu a fost prins de slujitorii idolilor și dus în fața tribunalului proconsulului.

Acolo Sapriciu a mărturisit cu tărie că el este preot creștin și că preferă să mai degrabă să fie dat la moarte decât să jertfească idolilor.

Și rămânând neclintit în mărturisirea lui chiar și fiind supus la multe chinuri, a fost condamnat la moarte prin dacapitare.

În timp ce era condus la locul de mucenicie, Nichifor a alergat și a căzut la picioarele lui, cerându-i încă o dată iertare strigând:„Mucenice al lui Hristos, iartă-mi greșalele pentru care te-ai supărat pe mine!” Dar Sapriciu nici de data aceasta nu a vrut să audă de Nichifor.

Și ajungând la locul muceniciei unde urma să fie junghiat pentru Hristos, în clipa în care călăul a ridicat sabia să-i taie capul, pentru că s-a lepădat până în ultima clipă de dragostea creștină și de iertare, harului lui Dumnezeu nu a putut să stea în Sapriciu și găsindu-se lipsit de puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dintr-o dată el s-a muiat și înfricoșându-se a zis călăilor:

„Lăsați-mă, că voi aduce jertfă idolilor.”

Atunci Nichifor l-a implorat, strigând:

„Nu, frate iubit, nu te lepăda de Hristos! Nu pierde cununa pe ți-ai pregătit-o cu atâtea chinuri!”

Dar Sapriciu a rămas împietrit la inimă.

Atunci sfântul Nichifor s-a dat pe sine călăilor și mărturisind pe față pe Hristos, i s-a tăiat capul în locul lui Sapriciu din porunca guvernatorului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 4-lea:

Mucenicul tău, Doamne, Nichifor, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Sfântului Mucenic Nichifor (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Mucenic Nichifor

Glasul al 3-lea:

Fecioara astăzi…

Într-aripându-te, fericite, cu dragostea Domnului şi Crucea Lui pe umeri purtând, mărite, ai ruşinat meşteşugirile diavolului şi te-ai luptat până la moarte pentru adevăr. Pentru aceasta te-ai arătat purtător de biruinţă şi tăinuitor al harului lui Dumnezeu.

Viața Sfântului Mucenic Nichifor

Sf. Mc. Nichifor (†260) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie și un cetățean, anume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare prietenie și dragoste, încât alții îi socoteau că sunt frați de-o mamă. Viețuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmașul, urîtorul binelui, și a semănat între dânșii atâta vrajbă, încât, după aceea, nici nu voiau să se mai întâlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cât de mare era înainte dragostea și prietenia lor, pe atât de mult a crescut, mai pe urmă ura și vrajbă, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă și ură, Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că acea răutate este de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini că, mergând la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăiește și să-l primească în dragostea sa cea dintâi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăși a trimis pe alți prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimiși și, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învârtoșându-și inima sa, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertați și se va ierta vouă. Și iarăși: Deci de vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ți lași darul tău înaintea altarului și, mergând, mai întâi te împacă cu fratele tău. Și iarăși: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greșelile voastre.

Nichifor, văzând că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dânsul, a mers singur la el și, căzând la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dânsul, fiind nemilostiv, neavând dragoste și nici frică lui Dumnezeu, deși era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creștin și preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dânsul rușinat, necâștigând iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creștinilor, în împărăția lui Valerian și a lui Galerie. Și a fost prins Saprichie preotul și l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?”. El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Ești cleric?”. Saprichie a răspuns: „Da, sunt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam ești?”. Saprichie a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a ighemonul: „Împărații noștri, stăpânii acestor țări și ai hotarelor Romei, Valerian și Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creștini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima și va lepăda porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci, va fi osândit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stând înaintea ighemonului, a zis: „Noi creștinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele; iar toți zeii păgânilor, fiind diavoli, să piară de pe fața pământului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mâini omenești”. Atunci, ighemonul mâniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată și să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăție. Apoi, văzându-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărâre de moarte, zicând: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteștile porunci și n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte și nici nu s-a lepădat de creștineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sârguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieșit în cale și s-a aruncat la picioarele lui, zicându-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”. Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfântul Nichifor, alergând pe altă cale, l-a întâmpinat și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfânt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură și fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrând nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvânt n-a zis către fratele care se ruga lui, încât și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să te împaci cu cel ce va muri îndată?”. Sfântul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfântul Nichifor iarăși a zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ți-am greșit ca om, căci este scris: Cereți și se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea și altele asemenea spunând Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atâtea ori, neaducîndu-și aminte de ceea ce s-a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ci și-a închis urechile inimii și ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vânătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în față – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertați și se va ierta vouă” și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată și îndată a căzut de la Dumnezeu și s-a lipsit de cunună cea împletită.

Deci, când i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ți genunchii, ca să ți se taie capul”, Saprichie a zis către dânșii: „Pentru ce voiți să mă tăiați?”. Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor și ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dânșii: „Să nu mă ucideți, că voi face ceea ce poruncesc împărații, mă voi închina zeilor și le voi aduce jertfe”. Așa l-a orbit ura și de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încât el, care mai înainte era în cumplitele chinuri și nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfârșit și așteptând să ia cununa muceniciei și a slavei, s-a lepădat de viața cea veșnică și s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfântul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicând: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ți pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ți-ai împletit-o! Iată, stă lângă ușă Stăpânul Hristos, Care îndată ți se va arăta și Îți va da răsplătire viața veșnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzarea cea veșnică, pierzând viața nesfârșită pe care era să o câștige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzând Sfântul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfânta credință și s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sunt creștin și cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului și toți se mirau că de bună voie se oferă morții, strigând: „Sunt creștin și zeilor voștri nu mă închin și nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergând la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduiește să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voiește să moară pentru Hristos și care strigă cu glas tare: „Sunt creștin și zeilor voștri nu voi jertfi, iar împărăteștile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creștin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, și s-a dus, bucurându-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinței din dreapta Lui și să stea în ceata sfinților mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, slavă și stăpânire în veci. Amin.