Dacian Cioloș și ipoteza unui nou prim-ministru tehnocrat 2026
23 aprilie 2026
Scena politică românească a anului 2026 pare să fi intrat într-o buclă a timpului, unde soluțiile trecutului revin pe masa de negocieri pentru a debloca un prezent fragmentat. În timp ce calculele matematice din Parlament fac imposibilă o majoritate stabilă fără compromisuri majore, la Palatul Cotroceni se conturează o strategie care ar putea schimba complet raportul de forțe dintre palate.
Analistul Alexandru Cristian Surcel explorează în textul următor o ipoteză care a luat prin surprindere „bulele” politice: revenirea lui Dacian Cioloș, de data aceasta sub mandatul lui Nicușor Dan. Este un joc de șah în care ideea de prim-ministru tehnocrat 2026 devine singurul paratrăznet capabil să absoarbă tensiunile dintre PSD și PNL, dar care riscă să transforme aliații de ieri în adversari direcți. Vă invităm să parcurgeți o analiză tăioasă despre „Urzeala Tronurilor” de la București.
GAME OF THRONES DE ROMÂNIA: CIOLOȘ DIN NOU PRIM-MINISTRU?
autor: Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
22 aprilie 2026
Începe se pare să se prefigureze poziția președintelui Nicușor Dan , care pare să fie în linie cu calculele matematice care arată că un guvern majoritar în configurația parlamentului rezultată din alegerile parlamentare de la 1 decembrie 2024 nu este posibil fără oricare din cele două partide mari, Partidul Social Democrat și Partidul Naţional Liberal .
Președintele se pare că propune un compromis care păstrează coaliția celor patru partide presupus pro-europene și a grupului minorităților, dar care elimină rotativa dintre amintitele mai sus PSD și PNL. Rotativa ar fi trebuit să opereze peste exact un an și să înlcuiască PNL-istul de la șefia guvernului cu un PSD-ist.
Spun presupus pro-europene pentru că PSD are o consistentă aripă PRM și a afișat de multe ori în istoria sa mai veche sau mai recentă un “suveranism” de tradiție ceaușistă, iar UDMR de ani de zile, indiferent de masca pe care o purta la București, devenise partidul din România al lui Orbán Viktor, calul troian al lui Putin în UE și NATO, lucru taxat cu intransigență în prezent de Peter Magyar.
Așadar, compromisul pare să constea în numirea unui prim-ministru tehnocrat în fruntea unui guvern politic, care să dețină funcția tot restul legislaturii și să organizeze alegerile parlamentare în 2028. Un astfel de prim-ministru nu ar irita la fel de mult partidele din coaliție ca unul care e liderul altui partid, ar putea servi și de paratrăznet pentru nemulțumirea provocată de politicile nepopulare, mai ales că, foarte probabil, cu PSD-ul blocând principalele reforme și pe mai departe, reducerea în continuare a deficitului se va face tot pe seama contribuabilului de rând prin creșteri de taxe și nu pe cea a baronimii și a clientelei de partid prin reducerea cheltuielilor statului.
Sorin Grindeanu s-a declarat deja de acord în principiu cu un astfel de compromis. Nu știu dacă s-a consultat cu actualii “strategi” ai PSD, soții Lia Olguta Vasilescu (fosta pupilă a lui Vadim) și Claudiu Manda , dar reacția lui la întrebarea ce i-a fost pusă a fost cea mai logică posibil. A arătat că președintele PSD e conștient că mișcarea hazardată pe care a nășit-o se poate sparge ușor în fața partidului.
Oare recenta numire a lui Dacian Cioloş drept consilier prezidențial are legătură cu o eventuală propunere a lui ca prim-ministru tehnocrat? Numirea lui a fost un gest surprinzător al președintelui, având în vedere că istoria celor doi începând cu anul 2017 a fost una mai degrabă descurajantă. Iar dacă în cazul altor personaje care în trecut nu au avut cele mai fericite interacțiuni cu Nicușor Dan, precum Vlad Voiculescu , numirea în echipa de la Palatul Cotroceni se explică prin relațiile dintre președinte și partidele care l-au susținut în campania electorală din 2025, în cazul lui Dacian Julien Cioloș această explicație nu mai subzistă, domnia sa fiind retras din politică de câțiva ani.
În schimb, Dacian Cioloș a mai fost prim-ministru tehnocrat in 2016, după dezastrul și minirevoluția #Colectiv, când s-a achitat onorabil de această demnitate în condițiile date. Chiar dacă spre finalul acelui an de șefie a guvernului a apărut o retorică anti-PSD, Dacian Cioloș a colaborat bine nu doar cu PNL și USR, ci și cu PSD, care era reprezentat în guvernul său teoretic tehnic și apolitic de viceprim-ministrul Vasile Dîncu și de ministrul de interne Petre Tobă. Iar trecerea fostului premier tehnocrat în societatea civilă cu Platforma România 100 (RO100), apoi intrarea în politica electorală ca fondator al partidelor PLUS și Partidul REPER , respectiv ca președinte efemer al USR – Uniunea Salvați România , s-a dovedit a fi fost doar o escapadă temporară.
În plus, nu doar că o desemnare de către președinte a lui Dacian Cioloș de a juca pentru a doua oară rolul de prim-ministru tehnocrat ar fi acceptabilă PSD, dar ar contraria bulele liberale și ale USR sau ale foștilor USR-iști care îl susțin la ora actuală pe Ilie Bolojan . Să nu uităm că Dacian Cioloș a fost foarte apreciat în majoritatea acestor medii, mergând până la coagularea unui adevărat cult față de domnia sa în anii premergători pandemiei.
În orice caz, cu această desemnare sau cu alta, când funcția va fi fost vacantată de o moțiune de cenzură sau de lipsa votului de încredere al parlamentului după cele 45 de zile pentru guvernul în noua sa componență, este tot mai clar că varianta guvernului minoritar pe care o pregătește deocamdată Ilie Bolojan și cu PNL nu se bucură de suportul președintelui Dan. Acesta de altfel anunțase că nu e de acord cu un guvern minoritar și Nicușor Dan foarte rar se contrazice pe sine însuși.
Mai mult, dacă până acum era tot mai clar că președintele Dan și premierul Bolojan nu au format tandemul mesianic la care sperau alegătorii președintelui acum unsprezece luni, din acest moment se aliniază astrele ca cei doi favoriți ai lor să devină adversari direcți. Iar Nicușor Dan și PSD, aliați de conjunctură. Ceea ce pune votanții tuturor acestor părți într-o situație pe care sigur nu o anticipau și nici nu o doreau.
În toată această furtună, cel mai bine stă Alianța pentru Unirea Românilor – AUR , care în subterane iese din izolarea ce-i fusese impusă. Desigur că nimeni nu va recunoaște, dar cel mai probabil toate părțile negociază la ora asta cu AUR susținerea parlamentară. Cu ajutorul AUR Ilie Bolojan își poate impune și menține guvernul minoritar. La fel și președintele și PSD, dacă nu determină o schimbare de conducere la PNL, nu își vor putea impune guvernul majoritar cu prim-ministru tehnocrat sau politic, ci vor avea la îndemână tot varianta unui guvern minoritar, pentru investirea căruia voturile pentru de la AUR ar putea suplini lipsa voturilor pentru de la PNL.
Analiza lui Alexandru Cristian Surcel ne pune în față o realitate politică dură: în absența unei viziuni unitare a dreptei, „compromisul” tinde să devină noua normă. Ipoteza unui prim-ministru tehnocrat 2026 nu este doar o soluție de avarie, ci o redefinire a polilor de putere care riscă să alieneze propriile electorante. Rămâne de văzut dacă această mișcare va aduce stabilitatea promisă sau dacă va fi doar un nou capitol într-o „Urzeală a Tronurilor” care, în final, va fi decontată tot de contribuabilul de rând.
Nota Editorială: Sursă: facebook.com/alexandru.cristian.surcel. Realizat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.
Foto Credit: www.facebook.com/dacianciolos
Fenomenul Piața Universității: Kilometrul Zero al democrației românești
22 aprilie 2026
Există momente în istorie care definesc caracterul unei națiuni, iar primăvara anului 1990 rămâne, fără îndoială, cea mai pură expresie a dorinței de libertate a poporului român de după căderea regimului Ceaușescu. Ceea ce a început pe 22 aprilie 1990 nu a fost doar un protest, ci a devenit Fenomenul Piața Universității — o stare de spirit care a unit studenți, intelectuali și cetățeni simpli în jurul unei singure speranțe: o democrație autentică, curățată de structurile neocomuniste.
Sub pilonul Memoria Timpului, reconstruim cronologia celor 53 de zile care au transformat centrul Bucureștiului în „Kilometrul Zero al democrației”. De la balconul Universității s-a strigat adevărul într-o perioadă în care manipularea era politică de stat, iar curajul celor care s-au declarat „golani” a rămas până astăzi un simbol al rezistenței morale în fața forței brute.
O adunare în Piața Universității din București, 1990 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Geneza și Simbolistica „Golaniadei”
Manifestația a debutat pe 22 aprilie 1990, fiind declanșată de nemulțumirea profundă față de acțiunile Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) și ale lui Ion Iliescu. Protestatarii acuzau că Revoluția din 1989 fusese confiscată de eșalonul secund al Partidului Comunist. Perimetrul dintre Facultatea de Arhitectură și Universitate a fost proclamat „Zonă liberă de neocomunism”, un spațiu unde cenzura nu mai avea putere.
Numele de „Golaniada” a apărut paradoxal, dintr-o încercare de denigrare. După ce președintele Ion Iliescu i-a etichetat pe manifestanți drept „golani” și „huligani”, aceștia și-au asumat apelativul cu mândrie. Au apărut insigne cu „golan titrat” sau „golan de bună-credință”, transformând o insultă într-un titlu de onoare. Refrenul interpretat de Cristi Pațurcă, „Mai bine mort decât comunist”, a devenit imnul unei generații care refuza compromisul.
Protestatari în Piaţa Universităţii; 21 mai 1990 – Foto: (c) ILIE BUMBAC / Arhiva istorica AGERPRES
Revendicări și „Tribuna Democrației”
Nucleul ideologic al protestului a fost Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, care cerea ca foștii activiști comuniști și ofițeri de Securitate să nu aibă dreptul de a candida timp de trei legislaturi. Balconul Universității a servit drept tribună pentru sute de personalități, de la Petru Creția și Doina Cornea, până la Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu. Aceștia nu instigau la dezordine, ci la o „ordine socială nouă”, bazată pe adevăr și probitate politică.
Printre cei care au susținut discursuri s-a numărat și cunoscutul eminescolog, filosof, eseist și traducător Petru Creția:
„Am fost acuzați în ultimele zile de instigare iresponsabilă la dezordine socială. Nimeni dintre noi nu este iresponsabil, iar intransigența nu trebuie confundată cu nimic. Pe de altă parte, acceptăm termenul de instigatori. Într-adevăr, doresc împreună cu toți cei care sunt alături de dumneavoastră să vă instig nu la dezordine socială, ci la o ordine socială nouă, mai dreaptă, mai liberă, și mai prosperă, întemeiată pe o legalitate reală și pe promovarea în viața publică a spiritului de adevăr și a probității politice. În al doilea rând, vă instigam cu dragoste și gând bun la eliminarea practică și legala a tuturor elementelor retrograde și acaparatoare de putere și bunuri nemeritate. (…) În al treilea rând vă instig la dobândirea unui cadru constituțional, care să descătușeze forțele vii ale țării, pe oamenii buni, pe oamenii cinstiți, pe oamenii drepți și curați, talentați și pricepuți, pe cei care pot face o țara nouă mai dreaptă și mai curată. Este vorba de oamenii pe care nimeni nu-i poate nici minți, nici înfrica, nici cumpăra. Sunt aceia pe care-i reprezentați aici, cu atâta stăruință, cu atâta dârzenie și cu atâta lumină. Acești oameni dau în clipa aceasta și dincolo de orizontul ei sensul și noblețea acestei adunări. Trăiască Libertatea!”
—Petru Creția
Balconul Universităţii – Preşedintele Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, şi alţi contestatari adresându-se mulţimii; aprilie 1990 – Foto: (c) VIRGIL PAVEL / Arhiva istorica AGERPRES
Mărturii
Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
22 aprilie 2025
PE CALEA ADEVĂRATEI SUVERANITĂȚI – ÎNCEPUTUL GOLANIADEI
Acum exact 35 de ani o cascadă de marșuri și demonstrații anima bulevardele Bucureștiului. Mai întâi, de dimineață, o manifestare funebră la Cimitirul Eroilor, pe Calea Șerban Vodă. în zona Bellu, stația de metrou Pieptănari redenumită Eroii Revoluției. Pe vremea aceea mormintele celor uciși în decembrie 1989 arătau încă mult mai improvizat; dar mai multe lacrimi din suflet se vărsau asupra lor. Duminică, 22 aprilie 1990, se împlineau exact patru luni de la carnagiu.
Mulțimea a pornit apoi în marș spre Piața Unirii. Avea loc acolo mitingul electoral al Grupului Democrat de Centru (GDC). Era o alianță a câteva din acele partide mici apărute după căderea dictaturii. Nu avea să obțină decât 0,5% în alegerile parlamentare. Atmosfera era însă frumoasă, la propriu și la figurat, eram și eu pe acolo.
De la Piața Unirii s-a mers la Piața Aviatorilor, care era actuala Piață Charles de Gaulle și nu piațeta cu Monumentul Aviatorilor. Acolo avea loc un miting electoral al PNȚ-cd. Când și acesta s-a încheiat, mare parte din manifestanți ne-am dus în fața sediului TVR. Pe atunci TVR Liberă.
Aici, când se termina și această etapă, mama și cu mine am decis să mergem acasă. Puțin înainte îl auzisem pe Dumitru Dincă, fostul revoluționar din 21 Decembrie devenit lider al unei organizații intitulate triumfalist Alianța Poporului, spunând că vor merge la Piața Universității să o blocheze. I-am spus asta mamei, dar ea nu a fost de acord să plecăm și-n acest ultim act al zilei.
Seara aveam să aflu că, într-adevăr, grupuri de protestatari ocupaseră Piața Universității și rămăseseră acolo. În dimineața de marți, 24 aprilie, scutierii aveau să intervină în forță, batând și reținând protestatarii găsiți acolo, iar apoi primăria avea să spele zona.
În câteva ore, o mulțime indignată ocupase din nou Piața Universității. Apăreau corturile de pe platoul TNB, greviștii foamei, revendicările având drept cheie de boltă Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Alți indignați ocupau în aceeași zi Piața Operei din Timișoara, apoi Piața Ovidiu din Constanța ș.a.m.d.
Când spun indignați nu mă refer la Indignados sau la Ocuppy. Acele mișcări erau departe în viitor. În 1990 existase doar un singur precedent: protestul maraton din 17 mai-4 iunie 1989 din Piața TienAnMen, înecat în sânge la ordinele „reformatorului” Deng Xiaoping.
Într-un discurs furibund în plenul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), minisubstitutul de parlament creat după evenimentele din 28-29 ianuarie 1990 și ca răspuns la acestea, Ion Iliescu, președintele CPUN și liderul noii puteri deja caracterizată de oponenții săi drept neocomunistă, îi numea “golani” pe protestatarii care blocaseră Piața azi numită 21 Decembrie. Drept răspuns aceștia au început să arboreze în piept ecusoane cu inscripția “golan” simplă sau în diverse combinații și design-uri, ori inițiala “G.” Iar protestul-maraton ce avea să continue până la alegerile din Duminica Orbului și după avea să devină cunoscut și drept Golaniada.
La 25 aprilie Liga Studenților din Universitatea București se alătura protestului de lângă Palatul Universității. Se deschidea balconul Facultății de Geografie, apăreau pe el Marian Munteanu și steagurile României, viitoarei Uniuni Europene (încă Comunitatea Economică Euorpeană), precum și ale celor trei țări baltice care-și declaraseră deja independența față de URSS. Piața Universității, Zona Liberă de Neocomunism din inima României, le recunoștea deja.
În acea zi de miercuri, când s-au terminat orele de curs la liceu, l-am luat pe amicul meu Cornel Bobâlcă și am mers împreună în Piața Universității. A fost prima din multele mele participări la ceea ce se petrecea acolo, singur sau însoțit de alții, inclusiv mama și chiar bunicul meu, fostul deportat în Donbas, care venea cu scăunelul pliant căci sănătatea nu-i mai permitea să stea mult în picioare; avea de altfel să moară în doar câteva luni, la 16 ianuarie 1991.
Aș putea să povestesc mult și bine despre cele ce se petreceau acolo și cum se petreceau, dar mai bine las filmul remarcabil al lui Stere Gulea, turnat la cald, să o facă.
Finalul Sângeros: Mineriada din 13-15 iunie
După 53 de zile de protest pașnic, autoritățile au decis reprimarea violentă a manifestației. Deși la 27 mai o parte din organizații se retrăseseră, în Piață rămăseseră greviștii foamei. Pe 13 iunie, intervenția în forță a Poliției a degenerat în ciocniri violente și incendierea sediilor unor instituții cheie.
Punctul culminant a fost marcat de aducerea minerilor din Valea Jiului în Capitală, la chemarea puterii politice. Zilele de 14 și 15 iunie au rămas negre în calendarul democrației: minerii au ocupat Piața Universității, i-au bătut cu brutalitate pe manifestanți și au devastat sediile partidelor de opoziție și ale universităților. Evenimentele s-au încheiat cu mulțumirile oficiale adresate minerilor de către Ion Iliescu pentru „restabilirea ordinii”.
cititi mai mult pe: unitischimbam.ro; ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro
Protestatari în Piaţa Universităţii; 27 aprilie 1990 – Foto: (c) ILIE MARIAN / Arhiva istorica AGERPRES
Privind înapoi, Fenomenul Piața Universității nu a fost o înfrângere, deși a fost strivit de bâte și minciuni. A fost, de fapt, prima lecție de solidaritate civică a României postdecembriste. Lecția „golanilor” din 1990 ne amintește că democrația nu este un bun câștigat definitiv, ci un proces care necesită vigilență constantă. Valorile lor — integritatea, lustrația și refuzul neocomunismului — rămân actuale și astăzi, constituind fundamentul pe care s-a clădit societatea civilă modernă.
Nota Editorială: Surse: Wikipedia, Agerpres. Realizat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.
Game of Thrones în varianta românească: Analiza lui Alexandru Cristian Surcel despre criza politică Bolojan-PSD
22 aprilie 2026
România anului 2026 pare să fi împrumutat scenariul unui serial de succes, transformând scena politică într-un câmp de bătălie al orgoliilor și al jocurilor de culise. Actuala criza politică Bolojan-PSD nu este doar o dispută pentru funcții, ci un test de supraviețuire pentru partidele istorice și pentru viitorul prezidențial al țării. În acest context tensionat, analizăm mecanismele care au dus la ruperea pactului de guvernare și pericolele care pândesc dincolo de granițe.
Expertul Alexandru Cristian Surcel oferă o perspectivă chirurgicală asupra evenimentelor recente, comparând mișcările de pe tabla de șah a puterii cu celebrul „Game of Thrones”. Sub pilonul La Ordinea Zilei, vă invităm să parcurgeți o analiză care leagă trecutul politic al anilor ’90 de miza uriașă a anului 2030, într-un moment în care „Night King” de la Kremlin urmărește cu atenție fiecare fisură din zidul democrației noastre.
NOUL SEZON GAME OF THRONES…
… A început azi oficial în România.
autor: Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
21 aprilie 2026
Partidul Social Democrat (PSD) și-a formalizat decizia de a forța demisia/demiterea premierului Ilie Bolojan, în speranța că Partidul Naţional Liberal va ceda nervos (aripa Bolojan) sau va ceda tentației afacerilor pe bani mulți împreună cu PSD (aripa Thuma) și va furniza un prim-ministru mai maleabil, stil Catalin Predoiu. Asemenea lui Donald J. Trump, PSD-iștii au impresia că dețin toate cărțile.
Doar că la fel ca și președintele SUA s-ar putea să nu le dețină. S-ar putea ca suficienți decidenți din PNL să fi realizat că încă un USL și încă o PSD-izare a partidului pe care istoria îl consacrase drept principalul exponent al dreptei românești contemporane i-ar putea fi fatală. PNȚCD în forma zombie în care există acum constituie un permanent avertisment pentru celălalt mare partid istoric. Și pentru moment toate luările de poziție din PNL indică faptul că Bolojan și gruparea care de anul trecut s-a coagulat în jurul lui controlează partidul mai bine decât cred PSD-iștii, iar această grupare a ales să le facă viața grea „puciștilor” lui Sorin Grindeanu.
Actualul prim-ministru are un mare avantaj față de partid: procentul net superior de încredere în electorat. Acum că devine subiectul unei martirizări din partea PSD, acest grad de încredere publică nu va scădea ca urmare a eroziunii la guvernare, ba chiar va crește odată cu aura la ora actuală cam nemeritată de luptător cu „ciuma roșie” și de mare reformator, care iar fie vorba între noi, mari reforme încă nu a impus. Asta face din Bolojan locomotiva electorală pe care PDL nu a mai avut-o după despărțirea de Băsescu, iar vechiul PNL nu o mai are de și mai multă vreme, de când Crin Antonescu se califica al treilea la mică distanță de primii doi la prezidențialele din 2009. Și mai mult decât atât, cum un șut în fund poate însemna un pas înainte, martirizarea lui Bolojan ar putea face din el un candidat cu șanse, poate chiar prima șansă, la alegerile prezidențiale din anul 2030. Între noi fie vorba, cu figura decentă pe care a făcut-o ca președintele interimar cu cel mai lung mandat de când România e o republică democractică, ar fi avut șanse și anul trecut.
E adevărat că vorbing de orizontul 2030 e posibil ca în perspectiva unei reunificări românești să intervină în urzeală și actuala președintă a Republicii Moldova, Maia Sandu, care este totuși la acest moment una din cele mai remarcabile figuri politice românești și care ar putea intra în cursă cu ascendentul moral a două mandate de președinte la Chișinău în care Moldova de Est va fi reușit să se desprindă cu adevărat de hegemonia Moscovei și își va fi reasumat pe deplin apartenența la spațiul național economic, politic și cultural românesc. Dar, Bolojan și Maia Sandu aparțin aceleiași familii politice a Partidului Popular European, vor găsi ei probabil o soluție de compromis la momentul respectiv, desigur, dacă va fi cazul.
Revenind în 2026, Uniunea Salvați România (USR), previzibil, rămâne alături de Bolojan și de PNL. Tentativa destul de timidă a PSD, care mult timp a dat de înțeles că ar exclude USR din guvern de alaltăieri dacă se poate, de a oferi acestui partid câteva ministere în plus, nu a funcționat. Nici nu avea cum, numai un partid de idioți ar fi acceptat oferta otrăvită a PSD, care dacă nu a fost în stare să-și țină cuvântul dat la formarea actualei coaliții de guvernare mai mult de 10-11 luni, sigur nu ar fi așteptat nici măcar atât ca să forțeze excluderea USR din guvern.
Apropo, superbă metafora lui Dominic Fritz: „PSD e ca o pisică care se uită în oglindă și vede un leu.”
RMDSZ, adică UDMR, păstrează un ton mai ponderat între PSD și PNL, dar rămâne la guvernare și nu se duce cu PSD în opoziție. Ceea ce nu e ilogic dacă ne gândim cine e la ora asta în opoziție. Ce să caute UDMR departe de bani și alături de AUR+SOS+POT?… UDMR are însă o problemă mai mare cu una intrigile secundare de care GoT e plin. Partidul TISZA s-a apucat să construiască o alternativă la UDMR, care a anunțat până și că va avea propriul festival la Băile Homorod, alternativ la Zilele Tineretului Maghiar de la Tușnad, care se țin de mulți ani și de mulți ani servesc de tribună lui Orbán Viktor.
Într-o situație teribil de ingrată se află președintele Nicușor Dan. Această primă criză internă a mandatului său este foarte asemănătoare cu criza prin care trecea în 1997-1998 președintele Emil Constantinescu, o figură oarecum asemănătoare (profesor de mineralogie, rector al Universității București, asociat Convenției Democratice din România – CDR ca personalitate independentă a societății civile, fără să fie înscris efectiv în vreunul dintre partidele care compuneau alianța politică anticomunistă). Atunci, într-o manieră identică cu ceea ce faci azi PSD, PD-ul condus de Petre Roman forța înlăturarea prim-ministrului Victor Ciorbea printr-o criză politică prelungită (care începuse cu un atac virulent al lui Traian Băsescu la adresa șefului său din guvern). Pe moment, după ce guvernul Ciorbea adoptase o serie de măsuri nepopulare, PD a crescut în sondaje, dar după 2 ani întreaga coaliție de guvernare era la pământ cu excepția UDMR, care beneficia de votul unui electorat captiv. Inclusiv PD a trebuit să se reinventeze, după ce Băsescu l-a învins în alegerile interne pe Petre Roman. Iar Emil Constantinescu decidea să nu mai candideze pentru al doilea mandat.
Acum, nu înseamnă că istoria se va repeta întocmai. Sunt diferențe mari între 1998 și 2026, între Ciorbea și Bolojan, Emil Constantinescu și Nicușor Dan, între cele două coaliții de guvernare etc. În primul rând, societatea românească s-a schimbat foarte mult și e mult mai modernă și mai experimentată decât era atunci. Dar e clar că președintele are de înghițit niște broaște râioase și e cazul să le aleagă cu grijă. Ca să nu se trezească și cu broasca în stomac și cu valul de hate la poarta Cotrocenilor și la urnele de vot în 2030.
Revenind la PSD, bizară alegerea de a face tot ce au făcut la 20 aprilie într-o atmosferă de carnaval, cu scene și artificii. Amintește de congresul al XIV-lea al PCR din 1989, supranumit ironic după titlul unui film care tocmai avusese premiera: „în noiembrie ultimul bal”.
Între timp însă să nu uităm că adevăratul Zid e în Ucraina și Night King pândește de la Kremlin. Acela e adevăratul și marele război și avem deja Nightwalker-ii în Parlamentul României.
Așa cum subliniază Alexandru Cristian Surcel, actuala criza politică Bolojan-PSD nu este doar un bal mascat al puterii de la București, ci o vulnerabilitate periculoasă într-un context regional exploziv. În timp ce partidele se luptă pentru supraviețuire și influență, miza reală rămâne stabilitatea României în fața amenințărilor de la Răsărit. Istoria ne-a învățat că jocurile de culise și crizele provocate artificial pot costa scump o întreagă generație, iar președintele și clasa politică au responsabilitatea de a privi dincolo de sondaje, spre „Zidul” unde se decide viitorul libertății noastre.
Nota Editorială: articolrealizat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.