Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Dacă unitatea instituțională a Principatelor s-a realizat sub sceptrul lui Cuza și al lui Carol I, destinul milioanelor de români aflați între granițele marilor imperii vecine a rămas, pentru multă vreme, o ecuație a supraviețuirii și a rezistenței culturale.
În Episodul 6 al serialului nostru, Alexandru Cristian Surcel analizează laboratorul identitar în care s-a călit conștiința națională dincolo de Carpați și de Prut. Trecem prin istoria Transilvaniei, de la autonomia voievodatelor medievale la trauma dualismului austro-ungar, explorăm liberalismul paradoxal al Bucovinei și pumnul de fier al rusificării forțate în Basarabia gubernială.
Este povestea unei generații care a transformat „primăvara națiunilor” de la 1848 într-un proiect politic pe termen lung, folosind petiția, școala și cuvântul tipărit ca arme de rezistență în fața deznaționalizării. Descoperiți cum scânteia aprinsă la Blaj, Cernăuți și Lugoj a menținut aprins visul Marii Uniri în cele mai negre perioade ale stăpânirii străine.
Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
29 martie 2026
Marea și tripla unire
Am putea trata fiecare din cele trei etape ale Marii Uniri separat, pentru că și istoria din spatele fiecăreia era diferită. Dar, de fapt, ele fac parte dintr-un șir de evenimente cu multiple fațete, dar și cu un numitor comun, care se întind pe o perioadă de zece ani, între 1914 și 1924. Iar fenomenele istorice care au condus către epopeea acestor zece ani se întind, în special în cazul Ardealului, pe sute de ani.
Revoluții. 1848.1905.
Anul 1848 aducea cu sine un seism care avea să cutremure cea mai mare parte a Europei. Îmbinând ideile democrației liberale cu cele republicane și cu aspirațiile de afirmare națională, primul an revoluționar internațional din istorie avea să fie descris de istoricii de mai târziu și cu sintagma de „primăvara națiunilor”. Începută în februarie 1848 la Paris, unde era înlăturat ultimul rege al Franței și era proclamată a doua republică, revoluția avea să se extindă ca o vâlvătaie.
La 15 martie, atingea Budapesta; în amintirea evenimentelor de atunci, datei respective îi corespunde azi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Condus de Kossuth Lajos, guvernul revoluționar proclama reforme democratice, republica și independența Ungariei, pentru care revendica granițele medievale ale Coroanei Sfântului Ștefan. În replică, în mai 1848 delegații românilor se adunau în marea adunare națională de la Blaj, care prin programul adoptat cerea egalitatea în drepturi pentru români, reforme democratice și un statut de autonomie lărgită pentru Transilvania, însă erau respinse pretențiile Budapestei. Se punea chiar problema unirii tuturor provinciilor imperiului locuite de români într-o singură entitate politică și administrativă. Deși contestată chiar și la Viena, autoritatea Habsburgilor nu era însă pusă în discuție la Blaj, pentru că în ciuda divergenței ideologice constituia o pavăză în calea pornirilor anexioniste ale revoluționarilor maghiari, dar și ale grofilor unguri din Transilvania, ultimii de asemenea divergenți ideologic.
Poate cea mai importantă decizie a marii adunări de la Blaj a fost constituirea unei armate revoluționare românești, a cărei comandă a fost încredințată unui tânăr avocat numit Avram Iancu, provenit din Țara Moților, din Munții Apuseni, epicentrul răscoalei din 1784. La acel moment deja nobilimea maghiară organizase execuții sumare, iar armata revoluționară maghiară era pe punctul să declanșeze o invazie totală a Transilvaniei.
Peste destul de puțină vreme, războiul revoluționar cuprindea principatul, cu mari devastări și cu atrocități de ambele părți. Secuii își formaseră și ei propria armată revoluționară, care avea să lupte de partea Budapestei. Tot de partea Budapestei s-au poziționat din rațiuni ideologice și unii români, precum deputatul de Beiuș Ion Dragoș, mic nobil român bihorean, născut la Oradea, care va reprezenta partea maghiară în negocierile cu Avram Iancu, sau George Pomuț, viitorul voluntar al războiului de secesiune din Statele Unite și diplomat al SUA acreditat în Rusia, implicat în cumpărarea Alaskăi în anul 1867. Majoritatea românilor au fost însă de partea armatei lui Avram Iancu, care reușește, fortificată în Munții Apuseni, să reziste cu succes invaziei maghiare timp de aproape un an.
La 20 mai 1848, la câteva zile după Blaj, marea adunare națională a românilor din Bucovina era organizată la Cernăuți, fiind adoptat un program revendicativ care cerea desprinderea de Galiția și ridicarea la statutul de țară de coroană a imperiului, drepturi democratice, scoaterea de sub autoritatea mitropoliei din Karlowitz și înființarea unei eparhii ortodoxe românești etc. În fruntea mișcării revoluționare din Bucovina se plasa Eudoxiu Hurmuzachi, renumitul boier patriot colecționar de documente privind istoria românilor. Subsecvent, se formează gărzi naționale la Cernăuți și la Suceava, după modelul gărzii revoluționare din Viena.
Mari adunări ale românilor au loc și la Lugoj, cea mai importantă fiind cea din iunie 1848, la care românii din Banat și Ungaria (adică celelalte provincii vestice) își afirmau pretențiile pentru o autonomie lărgită, folosirea limbii române în administrație, justiție și educație, propriile scaune episcopale ortodoxe, înarmare în vederea apărării revoluției etc. Dieta Ungariei și guvernul Kossuth vor fi însă refractare, acceptând să facă concesii de-abia în aprilie 1849, când revoluția ungară era pe punctul de a fi reprimată. Liderul charismatic al revoluționarilor români bănățeni a fost Eftimie Murgu, proclamat de oamenii adunați la Lugoj „căpitan al Banatului”.
Spre deosebire de provinciile românești aflate sub controlul Vienei, în Basarabia nu au avut loc evenimente comparabile, deși a existat simpatie pentru evoluțiile din celelalte provincii românești. Probabil și pentru că tot Imperiul Rus a fost foarte puțin afectat de valul revoluționar. În vecinătatea Basarabiei, Frăția Panslavă „Sfinții Chiril și Metodiu” a patrioților ucraineni fusese destructurată de Ohrana (poliția politică a monarhiei Romanovilor) și de celelalte autorități țariste în chiar anul anterior „primăverii națiunilor”, 1847. La Chișinău apare totuși pentru scurt timp un ziar în limba română intitulat „Românul”, suprimat prin intervenția autorităților.
Revoluția de la 1848 marchează însă mutarea epicentrului construcției naționale românești din Ardeal în Valahia și Moldova. Deși în Moldova a avut loc în martie 1848 doar o mișcare petiționară rapid suprimată de abilul și cinicul domnitor Mihail Sturdza, iar în Valahia revoluția va dura din 11 iunie până la 13 septembrie 1848, când este reprimată de intervenția armatei otomane, este momentul definitoriu pentru o întreagă generație de oameni politici și viitori oameni de stat din cele două voeivodate devenit principate, cunoscuți sub denumirea generică de pașoptiști, de a căror carieră ulterioară se leagă unirea Principatelor, modernizarea accelerată, marile reforme ale perioadei Cuza, prima Constituție, independența, unirea Dobrogei, proclamarea regatului și, mai ales, formularea proiectului de țară întins pe șapte decenii ce ducea spre Marea Unire.
Într-o primă fază, forțați să ia calea exilului, înainte de a forma un lobby foarte activ cu epicentrul la Paris, pașoptiștii din Moldova și Valahia ajung în Bucovina și în Ardeal, unde pe lângă încropirea de noi programe de reforme pentru cele două principate dunărene, se implică în evoluțiile locale. În mod special Nicolae Bălcescu, unul dintre fruntașii cei mai de substanță ai revoluționarilor din Valahia, își asumă rolul de a intermedia între armata lui Avram Iancu și guvernul lui Kossuth Lajos, în speranța de a opri războiul revoluționar și de a salva revoluția, care în primăvara anului 1849 se confrunta cu o ofensivă a armatei imperiale ruse, venite în ajutorul monarhiei habsburgice în baza înțelegerilor Sfintei Alianțe, marele pact antirevoluționar și antirepublican agreat în anul 1815, la finalul războaielor napoleoniene. Deși Bălcescu fusese cel care prin celebra sa carte „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” începuse mitologizarea figurii unificatorului de la 1600 și lansase cu subiect și predicat ideea unirii politice a tuturor românilor, el era totodată posesorul unei viziuni internaționaliste revoluționare liberale, avea contacte extinse în mișcarea revoluționară internațională și în special în Franța, unde participase la revoluție în februarie 1848, și preconiza unirea românilor realizându-se sub forma unei uniri a României cu Ungaria.
În cele din urmă însă, armistițiul dintre români și maghiari a intervenit prea târziu, pentru a salva un regim de la Budapesta care, pe lângă confruntarea cu armatele imperiale rusă și austriacă, se împrăștiase în războaie revoluționare cu popoarele pe care încerca să le domine sub pretextul restaurării Ungariei Mari. Revoluția a fost pe deplin înfrântă, iar guvernul noului Kaiser austriac, Franz Joseph, care avea să domnească până în timpul primului război mondial, impunea un regim neoabsolutist dur. În timp ce revoluționarii români, slovaci, croați, sârbi, ruteni din Transcarpatia, care luptaseră împotriva regimului Kossuth, erau decorați de împărat (Avram Iancu a refuzat decorația și a refuzat și întâlnirea cu Franz Josef, când acesta a vizitat Transilvania), un întreg lot de generali maghiari era executat la Arad, iar Ungaria ca țară de coroană a Habsburgilor era micșorată.
Printre altele, Banatul și Voivodina erau desprinse de Ungaria și constituite într-o province separată. Pretențiile sârbești de mai târziu asupra Banatului s-au născut și în urma acestor câțiva ani în care provincia istorică locuită majoritar de români a fost comasată cu provincia istorică învecinată, locuită preponderent de sârbi.
Ideile „primăverii națiunilor” nu aveau însă să moară, ci treptat foștii revoluționari aveau să se transforme în respectabili oameni politici, care își vor promova ideile reformiste pe căi legale. Deși, cu excepția Franței unde s-a produs schimbarea de regim, Sfânta Alianță funcționase și stopase revoluțiile din restul Europei, acest pact avea să fie cel care avea să devină caduc. Iar la doar 8 ani după revoluție marile puteri europene se contrau în primul război continental de după războaiele napoleoniene, războiul Crimeii.
De acesta se leagă, în istoria românilor, momentele cheie despre care am povestit în episoade anterioare: întoarcerea acasă, pentru 22 de ani (1856-1878; exact ca și între 1918 și 1940), a unei părți a sudului Basarabiei, Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, reformele fecundei perioade a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), instaurarea monarhiei constituționale odată cu principele străin, Carol I (1866-1914), și cu prima Constituție a României (1866), declararea independenței (10 Mai 1877), războiul de independenșă și unirea Dobrogei (1877-1878), proclamarea regatului (1881).
Toate aceste evenimente care transformau două principate ce greu își construiau calea dintr-un Ev Mediu mult întârziat către modernitate într-un stat-națiune modern, cu un regim constituțional și cu stat de drept și democrație în stadii incipiente, nu aveau cum să nu reverbereze în provinciile învecinate locuite de milioane de români. În special într-un imperiu al Habsburgilor care-și căuta un nou echilibru.
Regimul neoabsolutist nu era un răspuns pe termen lung. Restabilizase imperiul, dar nu rezolva tensiunile a căror acumulare cauzase explozia socială din anul 1848. Așa că prin 1861 la Viena începea experimentul liberal. Monarhia făcea concesii aspirațiilor popoarelor supuse.
Pentru românii din Transilvania părea să fie o șansă istorică. Se reînființa după 150 de ani o mitropolie ortodoxă românească, la Sibiu, oraș care începea să ia locul Blajului drept centru al românismului din provincie. Iar primul mitropolit, Andrei Șaguna, urmașul unei familii de refugiați aromâni, era un fost protagonist al revoluției de la 1848 în versiunea românilor ardeleni. Noua dietă convocată în 1863 tot la Sibiu, cu participarea românilor, cum nu se mai întâmplase din secolul al XIV-lea, vota ca limba română să devină limbă oficială a Transilvaniei alături de maghiară și germană. Nu avea însă să fie ceva de durată, pentru că o altă dietă, dominată de maghiari, convocată la Cluj în 1865, avea să voteze pentru unirea cu Ungaria.
Regimul liberal nu a fost la fel de promițător pentru românii din Banat. La instaurarea sa provincia creată împreună cu Voivodina în 1849 era din nou absorbită în Ungaria.
Acesta era doar începutul. Kaiserul de la Viena favoriza mai degrabă o ordine conservatoare. Iar un joc diplomatic foarte inteligent al aristocraților maghiari, cu seducția și influențarea împărătesei Sissi, a determinat chiar geneza ideii unei duble monarhii. Practic Ungaria să obțină la masa verde tot ceea ce nu reușise să ia pe calea armelor în 1848: suveranitate, autoguvernare, granițele istorice din perioada de maximă expansiune a vechiului regat maghiar, acceptând în schimb ca împăratul austriac Franz Joseph să fie rege la Budapesta, iar dinastia imperială austriacă să fie și dinastia regală ungară. Cu siguranță că și consolidarea unor state-națiune învecinate, înrudite cu milioane de supuși ai imperiului, precum România și Serbia, a contat.
Austro-Ungaria devenea o realitate constituțională și politică în 1867, chiar anul următor eșecului desfacerii Unirii Principatelor prin revolta antiunionistă de la Iași, instigată de agenții Rusiei, precum și al edificării în România a monarhiei constituționale. În baza rezoluției dietei de la Cluj din 1865, Transilvania era și ea ajudecată Ungariei, însă de data aceasta, pentru prima dată, fără a mai avea un statut de autonomie. În definitiv, marele principat de sub Habsburgi era fostul principat autonom de după 1541, care la rândul său continuase voievodatul întemeiat în cadrul Regatului Ungariei în 1176, care și el își avea rădăcinile în terra Ultransilvana a secolelor IX-X, condusă la sosirea maghiarilor de românul Gelu. Noul regat maghiar era ceea ce vechiul regat medieval nu fusese niciodată: un stat național unitar, deși doar jumătate din populația sa era maghiară și vaste teritorii cuprinse între granițele sale aveau majorități locale românești sau slave.
Românii din Transilvania au refuzat să accepte imediat noua stare de lucruri, așa că atunci când în 1869 a fost constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, acesta a adoptat tactica pasivismului, practicând activismul civic, dar nu și participarea în alegerile pentru parlamentul unui stat pe care refuza să-l recunoască. Situația era întrucâtva diferită în Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, regiuni care în 1867 făceau deja parte din Ungaria; Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, deși constituit tot în 1869 și cu obiective asemănătoare, a adoptat tactica activismului, adică al participării la campaniile electorale și la alegeri.
În principiu, noul Regat al Ungariei era o monarhie constituțională democratică, după standardele predominante în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În practică vorbim însă de un regim hibrid, cu aspecte democratice, dar în care, prin prisma votului cenzitar, cei mai mulți cetățeni nu puteau influența agenda politicienilor. În acest sistem, care excludea din start femeile, dreptul de vot era condiționat pe criterii de avere, cetățenii bărbați fără proprietăți fiind lipsiți de dreptul de a alege și de a fi aleși, iar cei cu proprietăți fiind împărțiți în colegii electorale în funcție de avere. Drept rezultat, săracii nu aveau practic niciun cuvânt de spus, iar bogații și foarte bogații aveau o influență mult peste ponderea lor demografică concretă. În politica maghiară acesta era și un mecanism de menținere a supremației ungurilor, în rândurile cărora, din motivele istorice deja explicate, procentul de proprietari bogați era net superior celui existent în cadrul populațiilor românești sau slave.
Asta a însemnat că, atunci când guvernele de la Budapesta au pus presiune pe români pentru maghiarizarea școlilor cu predare în limba română, pentru limitarea presei și publicațiilor de limbă română și diferite alte măsuri destinate maghiarizării forțate, aceste politici au putut fi întâmpinate cu rezistență civică, dar nu și contracarate eficient și suficient în parlamentul maghiar.
Până în 1881 devenise clar că alipirea Transilvaniei la Ungaria era, din perspectiva Vienei, definitivă. Prin urmare, existența a două partide românești separate era mai degrabă contraproductivă, în condițiile în care interesele comunităților românești din Ardealul în sens larg deveniseră convergente. Așa că, în anul în care România devenea regat, Partidul Național al Românilor din Transilvania fuziona cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, formând Partidul Național Român. Acesta avea să alterneze tacticile pasivismului și activismului, în condițiile limitative ale votului cenzitar.
Probabil cea mai răsunătoare inițativă a PNR dinainte de primul război mondial a fost Memorandumul din 1892. La exact 101 ani după Supplex Libellus Valachorum, românii adresau o nouă petiție privind drepturile lor, cu un număr mare de semnatari din rândurile elitei românești. Deși nu era de natură să producă prin sine efecte juridice, Memorandumul a stârnit reacția isterică a statului maghiar, care s-a tradus prin arestarea, anchetarea și trimiterea în judecată a semnatarilor, în cadrul a ceea ce a intrat în istorie drept Procesul Memorandiștilor. Procedând astfel, guvernul de la Budapesta a reușit să consacre mișcarea memorandistă în istorie, să le confere memorandiștilor o alură eroică și să adauge noi motive de iritare ale populației românești față de guvernarea maghiară. În urma acestei represiuni, aderența și influența PNR a crescut.
Așa cum am precizat deja, în aprilie 1849 românilor din Bucovina li se satisfăcuse cea mai importantă revendicare din timpul revoluției: desprinderea de Galiția și constituirea în țară de coroană sub forma Ducatului Bucovinei. Titlul de duce al Bucovinei s-a adăugat listei de titluri deținute de împăratul Franz Joseph. În 1867, cu prilejul constituirii dublei monarhii Austro-Ungaria, Bucovina, spre deosebire de celelalte teritorii locuite de români, devenea parte a Imperiului Austriei.
În principiu, și în acesta vorbim tot de un regim mixt, cu nuanțe democratice, dar construit pe fundația reprezentată de votul cenzitar. Însă, în chestiunea naționalităților, Viena s-a dovedit mult mai relaxată decât Budapesta, mai conștientă că trebuie să acomodeze un stat multinațional și că germanizarea nu poate fi promovată agresiv. Prin urmare, în 1871, manifestările românești de la Mânăstirea Putna, dedicate împlinirii a 400 de ani de la ctitorirea lăcașului ales de Ștefan cel Mare spre a-i servi de loc de odihnă, nu au fost în vreun fel împiedicate de autorități. În 1875, austriecii au înființat Universitatea din Cernăuți și, în același an, au permis constituirea Mitropoliei Bucovinei, ca mitropolie ortodoxă românească. Aceasta avea să comande construcția Palatului Metropolitan, azi sediu al universității și monument istoric și de arhitectură inclus în Patrimoniul Universal UNESCO.
Represiunea nu a lipsit cu totul. Mărturie stă cazul Soceității studențești „Arboroasa”, interzisă de autoritățile austriece și ai cărei membri au fost arestați și judecați într-un proces celebru în epocă. În urma detenției din timpul acestui proces, remarcabilul compozitor Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care făcea ravagii în secolul al XIX-lea și care avea să determine moartea sa timpurie.
Dar, trăgând linie, cum conchidea un personaj din celebrul roman „Pădurea spânzuraților”, românii din Bucovina, spre deosebire de cei din Ardeal și din Basarabia, se bucurau de „libertate”. Acest fapt a făcut ca membrii Partidului Național al Românilor din Bucovina să găsească spațiul necesar conflictelor intestine, atât de specifice etos-ului românesc. Au apărut două facțiuni, cea zisă a „bătrânilor”, care a păstrat identitatea partidului și care s-a orientat spre o politică de mai deplină colaborare cu Viena, precum și cea a „tinerilor”, mai radicali și mai refractari față de Imperiul Austriac, condusă de cavalerul Iancu de Flondor din Storojineț (pe scurt, Iancu Flondor). Această din urmă grupare s-a scindat într-un partid separat, numit Partidul Național Popular al Românilor din Bucovina.
În Basarabia, autoritățile țariste urmăreau „cu atenție și îngrijorare” cum la vest de Prut se construia un stat-națiune românesc, cu aspirații de modernizare și pro-occidental, care pe deasupra reușea să includă între 1856 și 1878 și o parte din sudul oblastiei desprinse din Moldova istorică. Chiar dacă populația românească nu arăta mari semne de revoltă, guvernul de la Sankt Petersburg a simțit nevoia să strângă șurubul, golind complet de conținut statutul de autonomie. Iar în 1870, după eșecul tentativei instigate de Rusia de desfacere a Micii Uniri, Basarabia era redusă oficial la statutul de gubernie; o simplă provincie, fără niciun dram de autonomie sau de statut personalizat.
Mai mult, nu doar că limba română fusese complet eliminată din școli și din serviciul religios și că nu erau permise niciun fel de publicații decât în limba rusă, dar în anul 1867 la Chișinău au fost strânse și arse toate cărțile vechi, majoritatea religioase, scrise sau tipărite în limba română, pe care autoritățile le-au putut găsi.
Astfel de abuzuri au putut avea loc în condițiile în care Imperiul Rus era o monarhie absolută, de fapt ultima monarhie absolută a Europei, un regim chiar mai închistat decât Austro-Ungaria sau Imperiul Otoman, care în mod obișnuit își deporta disidenții în Siberia, iar pe unii chiar îi executa, în timp ce pentru trupele de cazaci o distracție obișnuită era declanșarea pogromurilor asupra evreilor (unul din cele mai mari, la Chișinău în 1903). „Primăvara națiunilor” o ocolise, însă doar pentru câteva decenii.
În 1905, în urma înfrângerii suferite în războiul cu Japonia, în Rusia izbucnea revoluția. Haotică, formată dintr-un lung șir de acțiuni disparate ce aveau să continue până prin 1907 (când o reflexie a lor avea să fie și răscoala țărănească în stil medieval din România), această primă revoluție rusă nu a avut cum să câștige. Și totuși ea a adus anumite schimbări. O constituție și un prim parlament, Duma, al cărui nume îl reproduce camera inferioară a parlamentului Federației Ruse de azi. Și care avea să fie destul de repede dizolvat de țarul Nicolae al II-lea.
Dar, cel mai important pentru noi, revoluția din 1905 a adus un plus de libertate pentru popoarele încarcerate, obligate să facă parte din Imperiul Rus. În Basarabia au putut apărea un număr de publicații periodice, precum și cărți în limba română, scrise încă cu alfabet chirilic, cel pe care localnicii îl puteau citi, în timp ce restul spațiului românesc trecuse la alfabetul latin. Unele redacții au devenit adevărate organizații civice dedicate cauzei emancipării românilor basarabeni, precum din 1913 redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, din care făceau parte tineri din elita boierească, ca de exemplu Pantelimon „Pan” Halippa.
Pumnul de fier al Rusiei însă doar îmbrăcase o mănușă de catifea. Așa că orice acțiune mai îndrăzneață putea atrage consecințe severe. Tot în 1913, în orașul Balta, azi în partea transnistreană a regiunii Odesa, Ucraina, fostă capitală a RASS Moldovenești între 1924 și 1928, încercării de introducere a serviciului divin în limba română i s-a răspuns cu un atac al cazacilor, soldat cu aproximativ 60 de morți.
***
De la munții Apuseni ai lui Avram Iancu, până la redacțiile cenzurate din Chișinău, perioada 1848-1905 a fost una a rezistenței disperate, dar și a speranței. Românii au învățat să folosească legile imperiilor împotriva propriilor asupritori, pregătind terenul pentru ceea ce părea de neconceput: prăbușirea vechii ordini mondiale.
Cum a transformat Primul Război Mondial acest „butoi de pulbere” într-o oportunitate unică pentru națiunea română? Și cum au reușit elitele din provinciile istorice să se sincronizeze cu Bucureștiul în momentul critic?
Citește în Episodul 7: Epopeea Marii Uniri: De la tranșeele Marelui Război la Alba Iulia – analiza finală a procesului care a reîntregit harta României.
Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
În timp ce Regatul României își consolida independența și coroana, privirile politicienilor de la București se îndreptau tot mai des către sudul Dunării. Acolo, în inima Peninsulei Balcanice, sute de mii de aromâni și meglenoromâni își căutau un destin sub presiunea unor imperii în agonie și a unor naționalisme vecine tot mai agresive.
În Episodul 5, Alexandru Cristian Surcel ne propune o incursiune în istoria Cadrilaterului – un teritoriu care a reprezentat, pentru o scurtă perioadă, soluția unei „uniri imposibile”. Descoperiți cum a ajuns Dobrogea de Sud să fie „noua patrie” a românilor balcanici, ce a însemnat trauma de la 1913 cunoscută sub numele de „Trinaisi gudina” și cum s-au prăbușit speranțele de colonizare sub povara revizionismului și a jocurilor de putere din cel de-al Doilea Război Mondial.
Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
29 martie 2026
“Trinaisi gudina” sau cum s-a realizat unirea imposibilă
Remarcabilul poet și prozator George Topârceanu povestește în memorialistica lui despre primul război mondial cum, în 1916, militarilor români luați prizonieri în timpul tragicei bătălii de la Turtucaia, bulgarii le strigau de-a lungul drumului lor către lagărele din Pirin, în partea bulgară a Macedoniei, revanșard, „trinaisi gudina” adică „anul 13”. Era ceva ce, trei ani mai târziu, nu fusese uitat și nici iertat.
Primii ani ai secolului XX găseau Peninsula Balcanică cu renumele consacrat de „butoiul de pulbere al Europei”. Izbucnirea aici a unui război mai mare sau mai mic era mai mult o chestiune de când, nu una de dacă. Inclusiv incidentul care a servit de pretext pentru dezlănțuirea în 1914 a „Marelui Război” ce a înghițit întreaga lume s-a petrecut în această regiune tulburată a Balcanilor: atentatul de la Sarajevo împotriva arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, căruia i-au căzut victimă atât el, cât și soția.
Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878 schimbase fundamental balanța de putere din Balcani. Aflate anterior într-o stare de formală dependență față de Imperiul Otoman, României, Serbiei și Muntenegrului li se recunoscuse statutul de state independente și suverane. Bosnia și Herțegovina, inclusiv locul viitorului atentat din 1914, trecuseră sub protecția dublei monarhii Austro-Ungaria, care controla deja cea mai mare parte din Balcanii de Vest și care ulterior avea să le anexeze. Bulgaria trecea de la regimul de pașalâcuri, la statutul deținut anterior de vecinele sale de la nord și de la vest: monarhie autonomă, autoguvernată, dar având încă un statut formal de dependență față de Imperiul Otoman. Acest lucru avea să schimbe după exact treizeci de ani, în 1908, cînd Bulgaria devenea la rândul său un stat suveran și independent.
În primii ani ai secolului XX, teritoriul european al Imperiului Otoman fusese restrâns la un fel panglică orizontală de teritoriu care includea teritoriile locuite preponderent de albanezi, apoi Epirul, Macedonia, Tracia de Sud și Rumelia, regiuni cu o populație pestriță în care creștinismul ortodox coexista cu cel catolic și cu mozaismul, dar mai ales cu islamul sunnit, și în care turcii se intersectau cu grecii, cu bulgarii, cu albanezii, cu pomacii (bulgari musulmani) și cu vlahii vorbitori ai dialectelor aromân (macedoromân) și meglenoromân. Din perspectiva sultanului și a guvernului de la Constantinopol (Istanbul), fiecare religie și confesiune forma un milet, cu un anumit statut de recunoaștere în cadrul Imperiului. În materia etnonațională, Imperiul Otoman era, de departe, dintre cele mai tolerante, căci nu ducea politici de deznaționalizare și asimilare forțată și permitea într-o destul de mare măsură statelor vecine să aibă legături strânse cu comunitățile etnice înrudite.
Chiar și România era un beneficiar al acestor politici. Încă din 1865, la Mânăstirea Sfinții Apostoli din București, fusese inaugurată prima școală pentru aromânii din sudul Peninsulei Balcanice, iar la foarte puțin timp după aceea, în 1867, prima școală românească fusese inaugurată la Avdela, localitate aromână aflată azi în Grecia. Ulterior, aveau să fie construite și inaugurate și alte școli primare și gimnaziale, inclusiv patru licee, la Bitolia (azi Macedonia de Nord), Salonic și Grebena (Grecia actuală), precum și Curcea/Korce (Albania). De asemenea, numărul bisericilor în care se oficia în limba română ajungea în primii ani ai secolului XX la circa treizeci.
Punctul culminant fusese adoptarea la 10 Mai 1905 a unei iradele (edict al sultanului) care recunoștea aromânii și meglenoromânii ca formând un milet românesc separat, cu drepturi de autonomie administrativă și judiciară. Data iradelei nu fusese aleasă întâmplător, ci constituia un gest de curtoazie adresat Regelui Carol I (1866-1914). Singura doleanță care nu se realiza în ciuda tuturor eforturilor era înființarea unei episcopii, arhiepiscopii sau mitropolii a ortodocșilor vorbitori de dialecte ale limbii române din Balcani, așa cum fusese în Imperiul Bizantin Mitropolia Vlahilor (de ce nu, poate chiar o reactivare a acesteia?…).
Azi, această iradea este evenimentul de care se leagă Ziua Națională a aromânilor, pe care unii o celebează la 10 Mai ca Ziua Românității Balcanice, în privința căreia Parlamentul României a adoptat și o lege, iar alții, doritori de statut de minoritate națională în România, o marchează pe 23 mai, profitând de diferența dintre calendarele iulian și gregorian pentru a o decupla în percepția publică de legătura sa cu fosta Zi Națională a Regatului României.
Veți întreba poate ce legătură au toate acestea cu „trinaisi gudina” și cu frustrarea bulgarilor legată de români pentru cele întâmplate în anul 1913? Ei bine, au legătură sub două aspecte: cele întâmplate în anii 1912-1913 au pornit de la dorința statelor balcanice de a pune capăt definitiv prezenței în peninsulă a ocupantului otoman, iar ceea ce a făcut România în contextul respectiv era punerea în practică a unei anumite viziuni privind rezolvarea problemei vlahilor din Balcani (nu exclusiv, dar în mare măsură). Evenimentele Republicii de la Crușova din 1903, insurecție independentistă condusă de aromânul Pitu Guli și sponsorizată de Bulgaria, precum și războiul de gherilă care a izbucnit subsecvent și i-a opus, sub nasul autorităților otomane, pe comitagii bulgari, sprijiniți de guvernul de la Sofia, și aliați cu armatolii vlahi, antarților infiltrați din Grecia, în majoritate cretani, susținuți însă și de localnicii greci sau grecomani (albanezi, bulgari sau vlahi care, interesat sau sincer, susțineau cauza grecească), a convins tot mai mult Bucureștiul că soluția pe termen lung pentru populațiile înrudite din acea parte a lumii nu se găsește acolo.
Pe de altă parte, întorcându-ne la Tratatul de pace de la Berlin din 1878, acesta stabilise alipirea la România a provinciei Dobrogea până la granița care există și azi. Dar Podunavia în care domniseră ca despoți Dobrotici și Mircea cel Bătrân se întindea până la un hotar care lega orașul Silistra, anticul Durostorum, încă numit Dârstor în secolele XIV-XV, de portul maritim Varna. Această extindere spre sud fusese realizată prin campaniile militare ale lui Dobrotici, însă cu siguranță teritoriul istoric al Dobrogei se întindea până la poalele Munților Balcani, incluzând orașul Balcic (anticul Dionyssopolis, unde avea să fie găsită o foarte informativă inscripție despre regele Burebista, dedicația pentru Acornion, cetățean al orașului și sfătuitor de încredere al fondatorului regatului Daciei).
Prin urmare, România nu era foarte fericită cu faptul că în 1878 nu se unise cu ea întreaga Dobroge. Însă la rândul său Bulgaria considera Dobrogea o provincie istorică bulgărească, doar făcuse parte din hanatul bulgar și din primul țarat bulgar și pentru câțiva ani și din Imperiul Asăneștilor. Și, de fapt, naționaliștii bulgari nu visau doar ca și Dobrogea românească să fie alipită Bulgariei, ci proiectau o Bulgarie Mare care să se întindă până în sudul Basarabiei, pe motiv că acolo, după 1812, Rusia țaristă colonizase un număr destul de important de refugiați bulgari.
În anul 1912, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria s-au aliat pentru a elimina o dată pentru totdeauna Imperiul Otoman din Europa. Izbucnea astfel primul război balcanic. De data aceasta nici Rusia, nici Austro-Ungaria nu interveneau direct în conflict; dar ele nu erau nici absente, pentru că Rusia acorda sprijin Serbiei, iar Austro-Ungaria Bulgariei. România nu participa nici ea la ostilități, dar era foarte implicată în proclamarea unui nou stat național suveran și independent: Albania.
Bucureștiul nu susținea numai mișcarea de emancipare națională a populațiilor de vlahi vorbitori de limbă română, ci mai în general mișcările pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Bulgarii fuseseră primii beneficiari înainte de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Apoi, România devenise marea sprijinitoare a mișcării naționale albaneze, iar Bucureștiul principalul centru unde activau ideologii și fruntașii acesteia. În 1912, în contextul înfrângerilor suferite de Imperiul Otoman, cu care albanezii, convertiți în majoritate la islam, conviețuiau destul de mulțumiți, liderii naționaliști albanezi au făcut drumul de la București la Tirana pentru a proclama independența Albaniei.
Noul stat avea drept imn cântecul patriotic românesc „Pe al nostru steag e scris Unire” cu versurile schimbate și reunea teritoriile cu populație albaneză care nu fuseseră adjudecate de Grecia sau de Serbia. Iar România era pe punctul să dea Albaniei și un rege, în persoana prințului Wilhelm de Wied, nepotul Reginei Elisabeta a României, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții la București și care este înmormântat în Biserica Luterană din apropierea Sălii Palatului. Domnia lui, în 1914, ținuse numai câteva luni.
După încheierea luptelor, deși urma să ia partea leului, Bulgaria era profund nefericită că trebuia să împartă teritoriul câștigat, pe care ea îl considera teritoriul său național. Așa că se pregătea să anexeze tot și să provoace astfel un război cu foștii aliați. Însă pentru a-și asigura spatele, în ianuarie 1913, la Sankt Petersburg, guvernul bulgar semna un acord cu guvernul român prin care dădea satisfacție unei vechi doleanțe de la București și ceda României orașul Silistra. România îl cerea demult din motive strategice, de configurație a graniței. În 1878, în ciuda configurației geografice, Silistra fusese lăsată Bulgariei, pentru motivul că orașul ar fi fost populat preponderent de bulgari; deși aici funcționa o școală românească.
Nu mult după aceea izbucnea al doilea război balcanic, între Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, Serbia și Muntenegru, de cealaltă parte. Imperiul Otoman își vedea șansa de a recupera o parte din teritoriul pierdut în 1912 și se alătura coaliției antibulgare. România, în cluda acordului legat de Silistra, decidea să treacă Dunărea împotriva Bulgariei, într-o operațiune ce-și propunea pacificarea Balcanilor. Cum armata bulgară era desfășurată în sud, trupele române nu au întâmpinat rezistență și au avansat rapid spre capitala Sofia. Cele mai mari probleme întâmpinate în această campanie au ținut de slaba aprovizionare și de o epidemie de holeră.
Avansul armatei române a obligat Bulgaria să capituleze. În același an 1913 s-a și organizat conferința de pace la București. Prin tratatul rezultat este consfințită independența Albaniei, în granițele pe care le are și azi. Kosovo devine al Serbiei, Epirul în mare parte și Pindul al Greciei, iar Macedonia este împărțită cu trasarea granițelor actuale între Grecia, Bulgaria și Serbia (azi în locul Serbiei este Macedonia de Nord). Imperiul Otoman își recuperează teritoriul european până la granițele din prezent. Bulgaria păstrează și o ieșire la Marea Egee prin Tracia de Sud, pe care însă o va pierde în favoarea Greciei în urma înfrângerii din primul război mondial.
Țara noastră își realizează și ea în mare obiectivul legat de Dobrogea. Cele două județe de nord-est ale Bulgariei sunt alipite României; unul va fi numit și de români, ca și de bulgari Caliacra, iar celălalt va primi numele de Durostor (de la Durostorum). Regiunea este denumită și Cadrilater, din cauza formei sale de trapez cu patru laturi. Ea a fost identificată cu Dobrogea de Sud, ceea ce e parțial corect, cu mențiunea că o parte din județul Durostor, cu orașul Turtucaia (azi Tutrakan) nu a făcut niciodată parte din thema Podunavion și din despotatul ulterior, din care a făcut în schimb parte și regiunea litorală de la sud de Balcic, până acolo unde încep Munții Balcani.
Planul României cu această regiune era să faciliteze o unire imposibilă. Alipirea ei la România nu a fost lipsită de critici, deoarece situația demografică în anul 1913 nu era prea favorabilă. Comunitatea majoritară era cea a turcilor și tătarilor musulmani, urmați însă nu de români, ca în Dobrogea de nord și centrală în 1878, ci de bulgari. După unele surse, turcii și tătarii reprezentau undeva la 46%, iar bulgarii pe la 42% din totalul populației. Toponimia românească din regiunea Caliacrei arăta că, mai demult, ponderea românilor în această regiune fusese mult mai mare. Însă în 1913 românii, alături de găgăuzi, greci etc. reprezentau doar 12% din populație.
România a decis însă că Dobrogea de Sud va fi pusă la dispoziție aromânilor și meglenoromânilor pentru colonizare. Bucureștiului îi era evident că o unire cu România a acestor populații din sudul Balcanilor estimate ca numărând între 400 de mii și un milion de suflete era practic imposibilă, din cauza lipsei continuității teritoriale. Țări întregi cu populație slavofonă se interpuneau între Regatul României și insulele de vlahi din sudul Balcanilor, iar ideea constituirii unei exclave, așa cum e azi regiunea Kaliningrad a Rusiei, nu era tocmai sustenabilă; deși ea avea să fie prezentată guvernului Antonescu în 1941 de Alcibiade Diamandi, liderul entității statale Principatul Pindului, constituită în timpul ocupației italiene în regiuni cu populație aromână din Albania și Grecia.
În schimb, în viziunea care a prevalat în 1913, unirea aromânilor și meglenoromânilor cu România se putea realiza prin constituirea unei noi patrii a acestora în Dobrogea de Sud. În principiu era o situație win win. Pe de o parte, coloniștii urmau să scape de presiunile asimilaționiste și de discriminarea și șovinismul la care erau supuși în țările balcanice, pe de altă parte, compoziția etnodemografică a Cadrlaterului era modificat în favoarea României. Poate și din acest motiv, drepturile acestor comunități nu au fost incluse în Tratatul de la București propriu-zis, ci într-o serie de scrisori fără mare valoare diplomatică, ce au fost apoi încălcate fără jenă de guvernele balcanice.
Totuși, colonizarea nu a putut începe ani de zile. În 1914 începea primul război mondial. România avea să rămână neutră până în 1916, apoi avea să treacă prin unele din cele mai dramatice perioade din istoria poporului nostru, în timpul cărora partea de sud a țării, inclusiv capitala București, avea să se afle sub ocupație. Bulgaria avea nu doar să reintre în posesia Cadrilaterului, dar și să revendice o mare parte a Dobrogei de Nord, inclusiv zona Babadagului, unde exista o concentrare de populație bulgară. România avea însă să termine războiul său de reîntregire prin 1919-1920, renăscând efectiv din propria sa cenușă, dublată ca populație și ca teritoriu, după ce fusese aproape ștearsă de pe hartă.
În sudul Balcanilor, războaiele au continuat până prin 1925. De-abia în 1926 au început colonizările în Cadrilater. Concomitent, România începea să investească în dezvoltarea turistică a Coastei de Argint, cum denumise spectaculosul relief al Capului Caliacra, precum și în pitorescul oraș Balcic.
Colonizările aromânilor și meglenoromânilor au fost însă oprite în 1933 de guvernul I. G. Duca. Acest fapt a provocat nemulțumirea acestora, iar faptul că prim-ministrul român avea și strămoși greci nu a ajutat. Din echipa de pedepsire de trei legionari care au mers la Gara Regală din Sinaia să-l asasineze pe premier, după ce guvernul său a scos în afara legii Garda de Fier pentru a o împiedica să candideze la alegerile din decembrie 1933, nu întâmplător doi erau aromâni. Chiar dacă glonțul fatal a fost tras de cel de-al treilea membru al echipei, care era de felul lui moldovean.
Pe de altă parte, Dobrogea de Sud a fost alături de Basarabia una din cele două provincii istorice în care state vecine au comanditat numeroase acțiuni subversive, unele chiar teroriste, pentru a șubrezi autoritatea românească și pentru a sabota deplina lor integrare în cadrul Regatului României în așteptarea oportunității pentru anexarea înapoi a teritoriului. Astfel, în Bulgaria s-a constituit Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană, după modelul mult mai faimoasei VMRO, ce acționa în Macedonia încă dinainte de războaiele balcanice. Această organizație infiltra peste graniță comitagii (partizani), care hărțuiau în oarecare măsură autoritățile, dar cel mai mult și mai mult coloniștii din Balcani. Așa că printr-un paradox, foștii aliați din Macedonia din perioada luptelor cu antarții greci se confruntau între ei în Cadrilater.
Distinct de comitagii din prima organizație, dar având același scop al rupturii de România, erau cominterniștii bulgari din Organizația Revoluționară Dobrogeană, care funcționa ca structură atașată Partidului Comunist din România, la rândul său coordonat de la Moscova prin Internaționala a III-a Comunistă (sau, pe scurt, Comintern). Iar dacă în privința Basarabiei PCR vorbea de „restituirea” către URSS, ceea ce i-a și atras interzicerea în 1924, dar acțiunile subversive și teroriste de acolo erau organizate direct de la est de Nistru, prin centrale din Odesa sau Tiraspol și prin structuri bolșevice paralele PCR, în sudul Dobrogei PCR era în mod direct implicat în campania separatistă. Motiv pentru care, cel puțin prin anii 2007-2008, dictatorul și criminalul în masă Gheorghe Gheorghiu Dej (fruntaș comunist de prim rang din 1932-1933, secretar general al PCR din august 1944, la putere între 1948 și 1965) încă era figurat la loc de cinste în Muzeul de istorie din Balcic.
NOTA BENE: Nicolae Ceaușescu, care a condus România ca dictator între 1965 și 1989 și legat de care există în zilele noastre un întreg curent apologetic bazat pe ideea că acesta ar fi fost un mare patriot, a aderat la exact acest PCR antinațional și a fost un activist fervent al partidului, complet netulburat de faptul că organizația din care făcea parte era coordonată de la Moscova și se străduia în mod activ să obțină dezmembrarea României întregite de după Marea Unire din 1918.
Retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria nu s-a produs însă ca efect al acțiunilor de gherilă ale comitagiilor sau subversiunii cominterniștilor, ci al șirului de evenimente conexe declanșării celui de-al doilea război mondial. Ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, Adolf Hilter și Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt partidul nazist, dădea o altă anvergură mișcării internaționale revizioniste, care dorea să distrugă ordinea internațională statuată după primul război mondial și să repună granițele în discuție. Bulgaria era evident unul din aceste state revizioniste, cu revendicări față de toți vecinii și cu acțiuni mărunte, dar agresive transfrontaliere. În mod natural, Bulgaria s-a orientat spre o poziție germanofilă și pro-nazistă.
România în schimb a rămas loială, până practic în ultima clipă, aliaților săi din primul război mondial. Aliați care au tratat pericolul revizionismului cu ușurință, ratând orice șansă de a opri din fașă derapajul spre un nou război mondial. Așa că la 23 august 1939, cei mai mari revizioniști, cel de-al treilea Reich și Uniunea Sovietică, au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, iar la 1 și 17 septembrie atacau împreună Polonia. În iunie 1940 Franța, marele aliat tradițional al României, capitula în fața Germaniei, iar spre finalul aceleiași luni România, complet izolată, devenea victima agresiunii URSS, având de făcut o alegere existențială între o retragere extrem de dureroasă, dar circumscrisă ideii de „live to fight another day”, sau o rezistență imediată care ar fi rezultat într-o invazie din trei direcții și ștergerea de pe hartă.
După momentul crâncen din 26-28 iunie 1940, a venit cel de-al doilea, în care Hitler a cerut României să negocieze cu Ungaria și cu Bulgaria satisfacerea pretențiilor acestora, sub amenințarea că în lipsa unei înțelegeri, Germania nazistă și Italia fascistă vor arbitra și vor dicta o soluție a disputelor teritoriale. Cu Ungaria, România ar fi mers pe o variantă care presupunea relocarea secuimii într-o regiune de lângă graniță, urmând ca acel teritoriu să fie cedat. Budapesta însă dorea mult mai mult, așa că la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a pierdut jumătatea de nord a Ardealului.
Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prin urmare, Ministerul de Externe a decis să evite un arbitraj similar și cu privire la pretențiile bulgare în Dobrogea și în cadrul negocierilor care au avut loc la Craiova a mers pe varianta compromisului. Destul de repede s-a ajuns la concluzia că Sofia este dispusă să își limiteze pretențiile la fostul său teritoriu pierdut în 1913, inclusiv cu orașul Silistra, al cărui transfer către România fusese agreat separat și mai devreme. Delegația română a făcut o încercare să obțină ca Balcicul, cu domeniul regal și cu frumoasele vile românești construite acolo în perioada interbelică, să fie în continuare al României. Bulgarii nu au acceptat.
În timp ce la Craiova aveau loc aceste negocieri, la 31 august 1940 la București izbucneau proteste împotriva regimului de dictatură regală și a cedărilor teritoriale. În următoarele zile acestea luau amploare, iar pe valul străzii revoltate se cocoța Mișcarea Legionară, extremistă și pro-germană. Pentru a nu scăpa situația de sub control la 5 septembrie Regele Carol al II-lea (1930-1940) îl desemna prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, în fapt unul din adversarii săi ireductibili, care chiar a doua zi, 6 septembrie 1940, îi cerea abdicarea în favoarea fiului său, Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947).
Noul dictator, generalul Ion Antonescu, era determinat să recupereze teritoriile cedate manu militari sau pe căi diplomatice. Dar înainte de asta a acceptat o ultimă cedare menită să elimine riscul arbitrajului italo-german și riscul unui atac din spate, odată ce operațiunile militare vor începe, cel mai probabil împotriva URSS. La 7 septembrie 1940 era semnat Tratatul de la Craiova prin care România înapoia Cadrilaterul Bulgariei. Cele două părți agreau și un schimb de populații, între bulgarii din Dobrogea de Nord și românii din Dobrogea de Sud, inclusiv coloniștii sosiți din sudul Peninsulei Balcanice între anii 1926 și 1933. S-au agreat și despăgubiri pentru proprietățile abandonate de oamenii mutați în cadrul schimbului de populații. Această ultimă chestiune s-a soluționat de-abia în zilele noastre, începând cu o lege adoptată în 1998.
Retragerea autorităților și schimbul de populații nu au fost complet lipsit de incidente, având loc unele tâlhării și atacuri ale comitagiilor. Dar, per ansamblu, a fost mult mai civilizat decât ceea ce se întâmplase în Basarabia și Bucovina de Nord sau în Ardealul de Nord. Foștii coloniști din Cadrilater au primit casele și fermele abandonate de etnicii bulgari care, la rândul lor, primeau fostele lor case și ferme ale coloniștilor. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca în locul enclavei bulgare din regiunea Babadagului să existe o concentrare de populație aromână și meglenoromână și ca în anii 1948-1949 în pădurile de aici să se găsească epicentrul grupării de rezistență Haiducii Dobrogei, condusă de celebrul Gogu Puiu.
Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Epopeea Cadrilaterului rămâne în istorie ca un experiment dureros și fascinant deopotrivă – o încercare de a uni comunități românești despărțite de sute de kilometri de teritoriu străin. Pierderea Dobrogei de Sud în 1940 a închis un capitol, dar a lăsat în urmă o moștenire culturală vie, vizibilă și azi în satele de coloniști din Dobrogea de Nord.
Însă, în timp ce România își juca destinul în Balcani, o altă luptă, mult mai lungă și mai complexă, se ducea în interiorul arcului carpatic și la est de Prut. Acolo, sub vulturii imperiali ai Habsburgilor și ai Romanovilor, rezistența românească se pregătea de marea explozie a secolului XX.
⏭️ În episodul următor: Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare
În Episodul 6, analizăm cum „Primăvara Națiunilor” de la 1848 a trezit conștiința românilor din imperii și cum a supraviețuit identitatea națională în fața dualismului austro-ungar și a rusificării forțate.
Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)
28 martie 2026
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com
Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Continuăm serialul de analiză istorică semnat de Alexandru Cristian Surcel cu un episod crucial. Dacă primele etape au fost despre supraviețuire și unirea instituțională sub Cuza, Episodul 4 explorează momentul în care Independența României este câștigată cu sânge pe câmpul de luptă și consolidată prin diplomație dură. Este povestea unui schimb teritorial dureros, dar strategic: pierderea sudului Basarabiei și „descălecatul” în Dobrogea, poarta noastră către lume, totul culminând cu încoronarea lui Carol I și nașterea Regatului.
Când independența este și despre unire
Revoluția Junilor Turci, care urmărea oprirea declinului, modernizarea și relansarea Imperiului Otoman, a zădărnicit orice posibilitate ca România să obțină recunoașterea independenței sale pe cale amiabilă. După aducerea prințului străin și adoptarea Constituției din 1866, România devenise tot mai independentă de facto, dependența ei de Imperiul Otoman fiind tot mai mult un fapt juridic lipsit de conținut concret. Dar care chiar și așa era iritant: documentele de călătorie emise de statul român nu erau recunoscute, nu puteau fi stabilite oficial relații diplomatice cu alte state, multe hărți nu figurau distinct România etc. În plus, obținerea independenței era al doilea jalon major din proiectul de țară al revoluției din 1848. La acel moment, după trei decenii și enorme realizări, generația politică pașoptistă se apropia de vârsta senectuții și se pregătea de un final pe măsură pentru remarcabilul său rol istoric. Așa că Bucureștiul încerca să convingă Înalta Poartă să îi acorde benevol independența.
Iar la Constantinopol existau unele opinii în acest sens. Revoltele din Bosnia și Herțegovina din 1875 și din Bulgaria din 1876 arătau că Imperiului Otoman îi venea tot mai greu să-și controleze propriul teritoriu, darmite să mai mențină în sfera sa de influență statele ce se autoguvernau, precum România, Serbia și Muntenegru. Însă venită la putere pe cale revoluționară, mișcarea Junilor Turci nici nu dorea să audă de așa ceva. Constituția adoptată de aceștia, care transforma Imperiul Otoman dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituțională, declara cele trei țări balcano-dunărene provincii privilegiate.
Acest statut va fi corespuns unui adevăr tehnic, dar ea era foarte deranjantă pentru cele trei națiuni care se doreau independente. Așa că Serbia și Muntenegru au început operațiunile militare împotriva Imperiului Otoman, în timp ce România acorda dreptul de tranzit pe teritoriul său armatei imperiale ruse, care se grăbea să sară în ajutorul fraților slavi din Peninsula Balcanică.
Curând, românii și otomanii își adresau reciproc salve de artilerie peste Dunăre, iar la 9 mai 1877, provocat de o interpelare parlamentară, fostul prim-ministru și acum ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citea de la tribuna Adunării Deputaților Declarația de independență a României. Deputații o votau apoi cu entuziasm. A doua zi, la 10 Mai 1877, cu o mică întârziere deliberată, pentru a întări semnificația zilei în care se aniversa sosirea și înscăunarea Principelul Carol I, Declarația de independență era votată favorabil și în Senat, astfel adoptată de Parlament și, imediat după aceea, promulgată de monarhul constituțional.
Mai târziu în comunism și în post-comunism se va încerca decuplarea Zilei Independenței de Ziua Monarhiei și se va insista cu celebrarea independenței la 9 mai. Chiar și președintele „de dreapta” Klaus Iohannis va ține la un moment dat o recepție dedicată independenței României la 9 mai. De-abia mult după revoluția din 1989 și după nesfârșite ping pong-uri verbale se va ajunge ca o lege să reinstituie 10 Mai ca sărbătoare legală, Ziua Independenței. Și chiar și așa, ea va rămâne o zi lucrătoare, în timp ce în majoritatea țărilor lumii sărbătoarea care marchează independența este zi liberă (cum a fost și 10 Mai până în 1947).
Nu mult după declararea independenței, la București sosea o cerere de asistență din partea Rusiei. Junii Turci, care se așteptau să fie atacați de ruși la Dunăre, potrivit tiparului aproape bisecular, consolidaseră această frontieră cu un sistem de redute defensive, iar armata țaristă se împotmolise. Românii erau chemați să asedieze și să elimine aceste redute, în timp ce rușii și-ar fi reluat marșul spre Constantinopol. Era invitația pe care Principele Carol I și guvernul I. C. Brătianu o așteptau. Armata română a trecut Dunărea și ultimul din lunga serie a războaielor ruso-turce a devenit războiul ruso-româno-turc. Noi ni-l amintim mai degrabă ca războiul de independență sau, într-o variantă mai veche, războiul de neatârnare.
Cu toții știm de atacurile eroice și bătăliile aprige de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan etc. Sunt orașele României pline de străzi și bulevarde care poartă numele acestor localități din Bulgaria. Victoria care a dat numele celebrei artere Calea Victoriei și nu mai puțin importantei Piețe a Victoriei este victoria din războiul de independență, marcată si de momentul simbolic în care generalul Osman Pașa, comandantul apărării otomane de la Dunăre, a ales să se predea românilor și nu rușilor.
Ostilitățile s-au încheiat în 1878 și în același an au început negocierile de pace. Acesta a fost primul moment în care guvernul Brătianu și Principele Carol I s-au lovit de duplicitatea Imperiului Rus. Acesta a profitat de faptul că independența României nu fusese încă recunoscută internațional și a exclus prezența diplomaților români la tratativele oficiale. Mai mult, armata țaristă și-a întârziat retragerea și a ocupat practic mare parte din teritoriul țării, forțându-l pe monarhul român, care comandase personal operațiunile militare de la sud de Dunăre, să rămână prin Oltenia câteva luni și să-și întârzie întoarcerea la București.
Sankt Petersburg-ul recurgea astfel la un șantaj menit să oblige România să accepte pacea așa cum o va conveni Rusia cu Imperiul Otoman. Prin tratatul de pace semnat la San Stefano era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, dar România era forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail și primea în compensare o parte din teritoriul Dobrogei, până pe la Constanța. Din fericire pentru noi, acest tratat a stârnit maximă nemulțumire la Viena, căreia în pregătirea războiului Rusia îi promisese protectoratul asupra Bosniei și Herțegovinei în schimbul neutralității sale. Alte capitale europene au avut și ele nefericirile lor.
Drept urmare, o nouă Conferință de pace cu participare extinsă a fost organizată la Berlin.Tratatul de pace rezultat reitera recunoașterea independenței celor trei țări și a autonomiei Bulgariei și anexarea de către Rusia a celor trei județe basarabene. Este chiar ironic că guvernul care cu zece ani înainte vânduse Statelor Unite ale Americii Alaska și Insulele Aleutine pentru echivalentul a trei firfirei, față de valoarea economică și strategică a regiunii cedate, arăta atâta determinare pentru a reocupa un mic teritoriu în regiunea Basarabiei. Desigur că era util Rusiei să fie riverană Dunării, dar era și foarte multă ambiție prostească în această anexiune.
Marea diferență dintre Tratatul de pace de la San Stefano, abandonat, și Tratatul de pace la Berlin se referea, din perspectiva românească, la teritoriul pe care România îl primea la schimb pentru sudul Basarabiei. Nici la Berlin România nu a fost primită în cadrul conferinței internaționale decât pe holuri și încă o dată interesele sale au fost reprezentate de Franța. Țara pe care o tot hulesc astăzi așa-zișii „suveraniști”, preluând din plin din propaganda rusă, a obținut ca România să primească întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră până la o linie ce pornea din apropiere de Silistra și se termina la Vama Veche. Ambasadorul francez a speculat existența unei importante enclave de populație românească în regiunea orașului-port Mangalia pentru a împinge hotarul mult mai la sud decât doreau rușii.
Astfel, la 8 octombrie 1878 se uneau formal cu România, două treimi din Dobrogea, incluzând regiunea foarte importantă a gurilor Dunării și porturile maritime Sulina, Constanța și Mangalia, precum și Insula Șerpilor, cea mai mare bucată de uscat din largul Mării Negre. România, până atunci o țară fără ieșire la mare, obținea o astfel de ieșire, foarte importantă pentru economia și conexiunile comerciale internaționale ale oricărui stat. De asemenea, pe lângă dreptul istoric legat de această regiune, unirea Dobrogei aducea între granițele României și o semnificativă populație românească.
La acel moment însă unirea Dobrogei nu a fost lipsită de controverse, mai ales că era pe nedrept corelată cu pierderea dureroasă a sudului Basarabiei. Cele trei județe făceau parte din teritoriul istoric al Moldovei și legitimitatea apartenenței lor la România era incontestabilă. Dobrogea era în schimb un teritoriu care aparținuse Valahiei doar câteva decenii iar apoi se aflase timp de cinci secole sub otomani, cu o populație multietnică în care, după suprimarea de către Rusia a Hanatului Crimeii în 1783 și refugiul a numeroși tătari crimeeni, elementul cel mai numeros erau musulmanii turci și tătari. Românii formau cea mai mare dintre comunitățile creștine, dar și dintre creștini existau multe alte naționalități și, în primul rând, bulgari, care la rândul lor considerau că au o revendicare legitimă asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Printre vocile critice care considerau că România nu ar fi trebuit să accepte Dobrogea, ci să insiste pentru păstrarea județelor basarabene, era și cea a intransigentului jurnalist conservator Mihai Eminescu.
Uneori întâlnim și azi opinii cum că Dobrogea nu ar fi fost cu adevărat un pământ românesc, deși acum ne este mult mai clar rolul deosebit pe care această regiune l-a jucat în perioadele mai vechi ale devenirii noastre, inclusiv in cadrul etnogenezei românești și al promovării creștinismului ortodox în fosta Dacie prin activitatea misionară a Mitropoliei Tomisului, participantă la conciliile ecumenice începând cu conciliul de la Niceea al împăratului Constantin cel Mare. Și poate că în anii 1870 nu se putea vorbi de o mișcare de emancipare națională a românilor din Dobrogea, dar totuși funcționau un număr de școli românești, frecventate de copiii românilor de acolo, finanțate de la București și în care predau profesori originari din Transilvania, adevărați misionari ai românismului.
După unirea din 1878, România a reușit să investească inteligent în această regiune, integrând-o economic și ca infrastructură, mai ales odată cu construirea revoluționarului pod de la Cernavodă de către inginerul Anghel Saligny, elev al celebrului Gustav Eiiffel, precum și a căii ferate de la București la Constanța, care a devenit în timp unul din marile porturi ale Europei. A fost consolidată populația românească prin încurajarea relocării din alte regiuni, astfel încât aceasta a devenit majoritară. Dar a fost sprijinită și colonizarea unei populații germane, care să dezvolte diferite activități economice.
Pe de altă parte, din chiar proclamația Principelui Carol I către trupele care urmau să intre în noul teritoriu al țării s-a dat tonul unui tratament respectuos și echitabil față de minoritățile din regiune și în primul rând față de turci și de tătari. Mai mult, cea mai mare moschee din Dobrogea a fost ctitorită de Carol I la Constanța, iar în 1906, printre monumentele ridicate cu prilejul jubileului de patruzeci de ani de domnie, a fost inagurată prima moschee din București, oraș care nu avusese moschei nici în veacurile de suzeranitate a Imperiului Otoman.
La 10 Mai 1881, după finalizarea procesului de recunoaștere internațională a independenței României în granițele care includeau Dobrogea, cu excepția treimii sale sudice, Principatul României devenea oficial Regatul României, iar Principele Carol I (1866-1881) își continua domnia în calitate de Regele Carol I (1881-1914).
Actul proclamării Regatului României – foto preluat de pe ro.wikisource.org
Proclamarea Regatului României la 10 Mai 1881 nu a fost doar un act de prestigiu dinastic, ci certificatul de naștere al unui stat modern, suveran și cu o nouă deschidere strategică la mare. Totuși, dobândirea Dobrogei în schimbul sudului Basarabiei a lăsat în urmă o rană diplomatică și o ambiție teritorială care aveau să redefinească relația cu vecinii de la sud.
Cum a încercat România să transforme o regiune multietnică într-o „nouă patrie” pentru românii uitați din restul Peninsulei Balcanice? Și ce a însemnat pentru destinul nostru miza tragică a Cadrilaterului?
Citește în Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel – povestea Războaielor Balcanice, a colonizării aromânilor și a provocărilor care au dus la configurația Dobrogei de Sud.