test

foto preluat de pe www.gandul.ro

articol de Alexandru Cristian Surcel, preluat de pe www.facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

15 ianuarie 2025

Alexandru Cristian Surcel: Azi e oficial Ziua Culturii Române, care deloc întâmplător coincide cu aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu

Azi e oficial Ziua Culturii Române, care deloc întâmplător coincide cu aniversarea nașterii lui Mihai Eminescu.

Titanul literar pe care, în ciuda românismului său fervent, nici măcar Uniunea Sovietică, în strădania ei de a reinventa identitatea etnică a moldovenilor, nu a putut să-l înlăture din fruntea panopliei de autori a așa-zisei literaturi „moldovenești”.

În mod tradițional, aș fi marcat această zi cu o redifuzare a documentarului „Teama de Eminescu”, realizat de Romania Vie acum 11 ani.

De data aceasta însă, în contextul în care turul I al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024 a fost câștigat de Calin Georgescu, cel care crede că „șansa noastră poate fi înțelepciunea rusească”, iar pe 10 și 12 ianuarie 2025 zeci de mii de oameni care se consideră patrioți, naționaliști și suveraniști au protestat în stradă ca domnului Georgescu să nu i se fure ocazia de a deveni președintele României, cred că e nevoie de altceva.

Hai să vedem ce scria jurnalistul Mihai Eminescu, indiscutabil un conservator, patriot, naționalist și suveranist, articulat, incisiv și erudit (ceea ce, din păcate, nu e deloc cazul pentru mulți din conservatorii, patrioții, naționaliștii și suveraniștii de azi) în iunie 1878 despre Rusia.

Atenție, acea Rusie dinainte de 1917, ortodoxă și pan-ortodoxă, din care regimul lui Vladimir Putin îți extrage mare parte din ideologie, comună cu a multora dintre suveraniștii de pe la noi, nu Uniunea Sovietică cea comunistă, atee și progresistă!

„România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu!

Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare. De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare.

Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti “Hristos a înviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română.

Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”