Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei († 107)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei
Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul a fost al treilea episcop al Antiohiei (în Siria), după Apostolul Petru și Apostolul Evod, căruia i-a urmat în scaun pe la anul 68.
A murit în anul 107 în timpul persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian.
Prăznuirea lui principală este la 20 decembrie, iar la 29 ianuarie se face pomenire, în calendarul ortodox, pentru aducerea moaștelor sale de la Roma la Antiohia.
Teofor
Există două ipoteze privind numirea de Teoforul, care poate însemna atât purtătorul de Dumnezeu cât și cel purtat de Dumnezeu:
- Unii spun că sfântul Ignatie a fost numit de creștinii din vremea sa deja ca „purtător de Dumnezeu” din cauza harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cum se poate vedea și din scrierile sale.
- Alții spun că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos și l-a luat în brațe și a zis: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăția cerurilor”; și: „Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește”. De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu.
Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al treilea episcop / patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din Cei 70 de Apostoli).
A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, ucenic al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.
Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parților, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui.
Împăratul l-a cercetat îndelung și a văzut că nu poate fi întors de la credința în Iisus Hristos.
De aceea a fost chinuit și în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostași, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice.
În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetățile prin care trecea și se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”.
În Roma a fost aruncat în arena circului și a fost sfâșiat de leii sloboziți asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari.
Pe acestea le-au adunat creștinii și le-au dus în Antiohia, dându-le fraților, ca un dar dorit. Aceștia le-au așezat cu toată cinstea în pământ.
Biserica prăznuiește cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaștelor sfântului Ignatie Teoforul la 29 ianuarie.
Posteritatea
Cele șapte scrisori care au rămas de la sfântul Ignatie l-au făcut să fie considerat ca cel mai important dintre Părinții apostolici.
Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă și cel între sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur.
Scrierile
De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanță. Acestea au fost traduse și publicate în limba română de către preotul profesor universitar Dumitru Fecioru:
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Efeseni
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Magnezieni
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Tralieni
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Romani
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Filadelfieni
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Smirneni
- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei
Scrisorile către comunitățile din Efes, Magnesia, Tralles și Roma le-a scris din Smirna, când era dus sub gardă spre Roma. Apoi, din Troa, a scris Bisericilor din Filadelfia și Smirna, și lui Policarp al Smirnei.
Ignatie introduce în circulație noțiuni de bază ale vocabularului teologic: „Dumnezeu întrupat” (Către Efeseni 7, 2), „Dumnezeu-Hristos” (Către Smirneni 10, 1), „creștinătate”, „Biserica universală” („Unde este Hristos, acolo este Biserica universală/sobornicească” – Către Smirneni 8, 2), „leacul nemuririi” (i.e. Euharistia – Către Efeseni 20, 2).
Aceste scrisori s-au dovedit a fi influente în dezvoltarea teologiei creștine, întrucât numărul de scrieri din această perioadă a istoriei Bisericii este foarte mic.
În mod evident, acestea au fost scrise în mare grabă și fără o planificare prealabilă, cu propoziții nedelimitate și o succedare neordonată a gândurilor.
Ignatie este primul scriitor creștin cunoscut care insistă mult asupra principiului existenței unui singur episcop în fiecare oraș, asistat de presbiteri și diaconi.
Scrierile mai timpurii vorbesc fie de episcopi, fie de presbiteri și lasă impresia că ar fie existat mai mult de un episcop în fiecare comunitate.
Ignatie insistă și pe valoarea Euharistiei, numită leac spre nemurire. Pentru cititorul modern poate părea bizară dorința sa de a avea o mucenicie sângeroasă, lucru exprimat de el uneori foarte plastic în scrierile sale.
Dar studierea atentă a dimensiunii soteriologice a scrierilor sale arată că el privește mântuirea ca izbăvire de puterea și frica morții. Astfel că pentru el a încerca să fugă de mucenicie ar echivala cu reîntoarcerea sub frica și puterea morții.
Astăzi se crede că doar versiunile mai scurte ale celor șapte scrisori sunt într-adevăr scrieri ale Sf. Ignatie.
Se crede că versiunile mai lungi cuprind adăugiri datând din secolul al V-lea, scrise pentru a-l înscrie – postum – pe Sf. Ignatie ca martor în unele dispute teologice din acea perioadă.
Se consideră că alte scrisori care i-au fost atribuite, ca și istorisirea martiriului său de către un martor ocular sunt simple falsuri datând din aceeași perioadă.
Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Citate extrase
„Timpul îți cere să dobândești pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune, iar naufragiații cer porturi. Fii treaz, ca un atlet al lui Dumnezeu. Premiul? Nestricăciune și viață veșnică…” (Ep. către Policarp, II, 3).
„Mai bine este să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face.” (Ep. către Efeseni, XV, 1).
„Să nu fim așadar nesimțitori față de bunătatea Sa [a Domnului]! Că dacă ne-ar face nouă după faptele noastre, nici n-am mai fi. De aceea, fiind ucenici ai Lui, să ne învățăm să trăim potrivit creștinismului.” (Ep. către Magnezieni, cap. X, 1).
„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.” (Ep. către Efeseni, IX, 1)
Imnografie
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul
Glasul al 4-lea
Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite mucenice Ignatie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul
GGlasul al 4-lea
De la Răsărit astăzi te-ai înălțat și toată făptura ai luminat-o cu învățăturile Mirelui, Celui împodobit de Dumnezeu, purtătorule de Dumnezeu Ignatie.
Alt Condac
Glasul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Ziua cea purtătoare de lumină a nevoințelor tale celor luminate, mai-nainte vestește tuturor pe cel ce s-a născut din Fecioară, că de acesta însetând, din dragoste ca să te îndulcești, te-ai grăbit să te macini de fiare. Pentru aceasta de Dumnezeu purtător te-ai chemat, Ignatie mărite.
Icos
Avraam oarecând a dus spre jertfă pre fiul său, mai-nainte închipuind junghierea celui ce cuprinde toate, și acum în peșteră merge să se nască. Iară tu, de Dumnezeu înțelepte, pe tine însuți tot te-ai adus ca o junghiere, și fiarelor mâncare făcându-te, grâu curat te-ai arătat Ziditorului tău; viețuind în jitnițele cerești cu adevărat, și cu ceea ce ai dorit desfătându-te. Pentru care toată lumea lăsând prea fericite, de Dumnezeu purtător te-ai chemat, Ignatie mărite.
Iconografie
Sfântul Ignatie Teoforul este reprezentat, conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, p. 152), ca un episcop bătrân, cu barba lungă, spunând următoarele: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cela ce ești unul sfânt, [Carele primești jertfă de laudă de la cei ce te cheamă pe tine cu toată inima…]”
Iar pentru icoana care reprezintă mucenicia sa (pomenită la 20 decembrie), erminia precizează doar că se săvârșește fiind mâncat de lei.
Frecvent, sunt reprezentați doi lei care îl atacă pe Sfânt, care apare așa cum este descris mai sus, cu veșmintele episcopale.
Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
cititi si:
- Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (20 Decembrie)
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Ignat
Ignatul – 20 decembrie – paradoxul purificării prin post și sânge
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară românească.
Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea.
Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă.
Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe.
Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.
În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al luminii solare.
Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat din latinescul ignis, foc.
Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui.
Ignat, gospodar de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci aparent din greșeală:
„Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”
Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrificare, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun.
Moartea părintelui este cea care regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență.
Deși el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanțe supraumane.
De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.
Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii.
Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina solară și armonia cosmică.
Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice.
Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge.
De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit.
Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.
Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică.
Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei
Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) - foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Traian, luând sceptrul împărăției romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele și cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod și care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.
Se povestește despre acest sfânt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea când era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos viețuia într-acea vreme cu oamenii pe pământ și învăța pe popoare despre împărăția lui Dumnezeu, atunci și părinții acestui prunc, stând acolo aproape în popor și ascultând cuvintele cele dumnezeiești din gura Mântuitorului și având cu dânșii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânșii și, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc și, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini zicând: De nu vă veți întoarce și nu veți fi că pruncii, nu veți intra întru împărăția cerurilor și cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primește.
Pentru aceasta s-a numit Sfântul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu și pentru aceasta că și el purta pe Dumnezeu în inima și în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor și împăraților.
Sfântul Ignatie_a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinților Apostoli s-a așezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întâi numele de creștin. Luând el ocârmuirea Bisericii, cu multe osteneli și sudori semăna propovăduirea bunei-credințe, arătând întru totul râvna apostolească.
Acest sfânt ierarh a așezat în biserică să se cânte dumnezeieștile cântări în două cete, asemănându-le cetelor îngerești. Fiind el întru vedenie și învrednicindu-se de vederea dumnezeieștii descoperiri, a văzut cetele îngerești cântând astfel. Adică atunci când cântă o ceată, cealaltă tăcea, iar când cântă cealaltă, cea dintâi ascultă. După ce săvârșea aceea cântarea sa, începea cealaltă și așa neîncetat preamăreau pe Preasfânta Treime. Văzând aceasta Sfântul Ignatie întru descoperire, a pus orânduiala aceasta, mai întâi în Biserica Antiohiei și de acolo au luat toate Bisericile acea orânduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orânduielilor bisericești și desăvârșit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfârșit ca mucenic, fiind dat spre mâncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte.
Împăratul Traian având mare război cu sciții, a dobândit biruință asupra lor și a voit pentru aceea să mulțumească necuraților idoli cu jertfe, prin toată împărăția sa, părându-i-se că a biruit cu ajutorul lor și-i rugă pe dânșii ca să chivernisească oștile sale și împărăția. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creștinilor, pentru că a fost înștiințat că aceștia nu mai aduc jertfă zeilor și-i hulesc, arătând înșelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creștinii care nu se supun poruncii lui.
Mergând Traian la alt război împotriva perșilor, s-a întâmplat a trece prin Antiohia și a fost pârât către dânsul și Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinstește ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osândit de Pilat spre moarte și răstignit pe Cruce și că așează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogățiilor și a tuturor celor ce sunt spre dulceața vieții.
Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfântul Ignatie și în fața suitei sale i-a zis: „Tu ești cel ce te numești purtător de Dumnezeu, care te împotrivești poruncilor noastre și răzvrătești toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?”. Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sunt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfântul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porți în tine însuți pe Hristosul tău?”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălășui întru dânșii și voi umbla”. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ți se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noștri și-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmașilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numești dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit, pe Care de L-ai fi cunoscut și tu, împărate, ți-ar fi fost mai frumoase porfiră, coroana și scaunul împărăției tale”.
Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăiești Ignatie și ia seama la cuvintele mele de voiești a te face plăcut mie și a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noștri și îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die și te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfântul: „Ce trebuință am eu a fi arhiereu al lui Die, când sunt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă și mă sârguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia și să mă asemăn morții Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voiești a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”.
Sfântul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărâmat pe diavol, aflătorul păcatului și a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă și judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înșelat așa cu scripturile cele creștinești dacă ai fi priceput bine cât de bun lucru este a te supune poruncilor împărătești și, împreună cu toții, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luând mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mâncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni și sabiei și focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătățile cele vremelnice ale vieții acesteia de acum, ci numai pe cele veșnice le doresc și în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.
Atunci suita, vrând să mustre pe Sfântul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva și încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noștri sunt fără moarte și grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte și îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpând și stricând puterea vrăjmașului și S-a înălțat la cer, de unde S-a pogorât; iar pe noi din cădere sculându-ne și iarăși ducându-ne în rai, din care am fost scoși, ne-a dăruit mai multe bunătăți, decât cele ce am avut întâi. Însă dintre zeii cei cinstiți de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi și nelegiuiți, făcând multe fapte de pierzare și lăsând puțină credință oamenilor celor fără de minte. După aceea, luându-se acoperământul înșelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viața aceasta și s-au dat morții celei veșnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintâi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormântul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobândit acel sfârșit de care au fost vrednici”.
Acestea fiind grăite de Sfântul Ignatie și împăratul cu suita temându-se ca să nu se dea de rușine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniță. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetând cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfântul Ignatie. Și a socotit să-l osândească spre mâncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineața a spus aceasta suitei și toți l-au sfătuit așa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetățenii săi, primind sfârșit mucenicesc pentru credința sa, că nu cumva și alții, privind la dânsul, să se întărească în credință. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat și acolo să se dea spre mâncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu știe cine este, ci, ca un tâlhar pierind, să nu rămână după dânsul nici o pomenire.
Acest sfat a plăcut împăratului și a dat asupra Sfântului Ignatie hotărâre de moarte, ca să fie dat spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osândit sfântul de păgâni, ca să fie priveliște a îngerilor și a oamenilor.
Luând asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulțumit lui Dumnezeu și cu mulțumire primea lanțurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oștile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanțuri grele fiind legat și fiind dat la zece ostași aspri și nemilostivi, era dus la Roma. Ieșind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică și și-a încredințat lui Dumnezeu turma să. Plângeau pentru dânsul credincioșii și se tânguiau cu amar, iar alții, care cu multă dragoste fiind legați de dânsul, mergeau cu el în cale.
Venind ostașii cu sfântul în Seleucia, s-au suit în corabie și de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei și s-a mângâiat împreună cu dânsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurându-se de legăturile sale și înfrumusețându-se cu lanțurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decât acele lanțuri, cu care era înfășurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat și cu ceilalți episcopi, preoți și diaconi, căci s-au adunat la dânsul mulți de pe la bisericile Asiei și de prin alte cetăți, vrând să-l vadă și dorind să audă dumnezeieștile cuvinte care ieșeau din gura lui. Sfântul le zise să se roage pentru dânsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinții fiarelor din legătura cea trupească și să se arate Domnului său cel dorit.
Apoi, văzându-i pe dânșii foarte tulburați și nerăbdînd despărțirea lui, s-a temut că nu cumva și credincioșii ce sunt în Roma să se tulbure și să nu sufere a fi dat spre mâncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva și-ar pune mâinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mâncarea fiarelor și astfel îi vor închide lui ușa cea deschisă a muceniciei și a morții celei preadorite.
Deci a socotit să trimită la dânșii scrisoare, poftindu-i ca și aceia să se roage pentru dânsul și să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat și să treacă la preaiubitul său Stăpân. Și a scris așa: „Ignatie, care este și purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt și a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite și luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întâi în țara romanilor și care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviință, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobândire, vrednică de curățenie, care mai întâi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o și sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniți după trup și după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială și păziți de orice credință străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:
1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobândit a vedea fețele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc așa până în sfârșit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobândi darul ca să-mi câștig moștenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiți voi, iar mie greu îmi este a dobândi pe Dumnezeu, dacă voi mă veți cruța.
2) Nu voiesc ca voi să plăceți oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi și plăceți. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a câștiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteți a arăta un lucru mai bun decât dacă veți tăcea. Că dacă veți tăcea și nu veți vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veți iubi trupul meu, iarăși voi fi alergând. Mai mult nu puteți a-mi da, decât a mă jertfi lui Dumnezeu, până încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cântați Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, că întru Dumnezeu să răsar.
3) Niciodată n-ați pizmuit pe nimeni, ci pe alții ați învățat. Și eu voiesc ca cele ce învățați, să le și faceți. Deci mie să-mi cereți putere și dinlăuntru și dinafară, că nu numai să zic, ci să și voiesc; că nu numai să mă numesc creștin, ci să fiu și în faptă. Că dacă mă voi afla așa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veșnic. Cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veșnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veșnic. Creștinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci și al mărimei de suflet. Când creștinul cu adevărat se urăște de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De ați fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăște pe voi lumea. Petreceți întru dragostea Mea.
4) Eu scriu Bisericilor și poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veți opri. Rogu-vă să nu aveți către mine dragoste deșartă. Lăsați-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putință a câștiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine ațițați pe fiare ca să mi se facă mormânt și nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugați-vă lui Hristos pentru mine că, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru și Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sunt apostoli, iar eu osândit; aceia slobozi, iar eu până acum sunt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos și voi învia întru El. Acum învăț când sunt legat, ca nimic lumesc sau deșert să poftesc.
5) De la Siria până la Roma cu fiare mă lupt pe pământ și pe mare, noaptea și ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostași și care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptățirile lor mai mult mă învăț, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aș dobândi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănânce, nu precum s-a întâmplat altora, de care, temându-se, nu s-au atins. Și, deși ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertați-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute și din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobândească. Foc și cruce adunării de fiare, tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobândesc.
6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărățiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decât a împărăți peste toate marginile pământului. Căci ce va folosi omul, de ar câștiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobânda îmi este. Iertați-mă, fraților, să nu mă împiedicați de a trăi, căci viața este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriți a muri; căci moarte este viața cea fără de Hristos. Pe cel ce voiește să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărțiți. Lăsați-mă să iau lumină curată; acolo ducându-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Dați-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dânsul în sine Îl are, să înțeleagă ceea ce voiesc eu și să-mi fie milostiv, știind cele ce mă țin pe mine.
7) Stăpânitorul acestui veac voiește să mă răpească și să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vârtos ai mei să vă faceți, ca să fiți fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudați cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiți. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aș fi de față, v-aș ruga să nu vă plecați mie, ci mai vârtos pentru cele ce vă scriu să vă plecați. Viu fiind, vă scriu această, dorind să mor. A mea dorință s-a răstignit și nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie și care grăiește în mine, zicându-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieți. Pâinea lui Dumnezeu voiesc, pâine cerească doresc, pâinea vieții, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminția lui Avraam și a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă și viață de-a pururea vie.
8) Nu voiesc a trăi după om și aceasta va fi dacă voi veți voi. Voiți ca și voi să fiți primiți? Puține cer de la voi: credeți-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereți pentru mine ca să dobândesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedește că ați voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-ați urât.
9) Pomeniți în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos și dragostea voastră să o cerceteze pe dânsa. Iar eu mă și rușinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sunt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor și lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobândi. Vă sărută pe voi duhul meu și dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toți frații, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.
10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Și este împreună cu mine, cu alți mulți și Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-ați cunoscut. Să le arătați că aproape sunt și eu, că toți sunt vrednici lui Dumnezeu și vouă, pe care se cuvine că întru toate să-i odihniți. Am scris această, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci și trei ale lunii august. Fiți sănătoși până în sfârșit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.
Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma și, după puțină vreme, a ieșit și el din Smirna, dus fiind de ostași. Și, venind în Troada și în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli și Macedonia, cercetând bisericile cele din cale, învățând, sfătuind și întărind pe frații cei neputincioși și poruncind tuturor să fie deștepți și treji. După ce a trecut Epirul și a plutit pe Marea Adriatică și a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostașii și de credincioșii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma și s-a dat în grija eparhului cetății, împreună cu scrisorile cele împărătești. Iar acela, văzând pe purtătorul de Dumnezeu și citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele și, sosind o zi de praznic, a adus pe sfântul în priveliște, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dânsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mâncat de fiare.
Sfântul Ignatie adus în mijlocul priveliștii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc și cu fața luminată și binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbați romani, care priviți la această nevoință a mea, să știți că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sunt osândit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sunt cuprins și pe Care fără de saț Îl doresc, căci sunt grâu al Lui și voiesc să mă macin prin dinții fiarelor, ca să mă fac Lui pâine curată”. Acestea zicând sfântul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfâșiat și l-au mâncat rămânând numai oasele.
Deci s-a împlinit dorința sfântului care a voit că fiarele să fie mormânt al trupului său, Dumnezeu voind așa, după dorința plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca și înaintea lui Daniil în groapă și înaintea Teclei în priveliște, pentru slavă numelui Său cel sfânt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorința și cererea robului Său, decât a preamări puterea Sa cea mare.
În acest chip a fost sfârșitul Sfântului Ignatie, în acest fel nevoința lui, căci așa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioșii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna și cei ce veniseră cu dânsul, care se tânguiau nemângâiați după dânsul, au adunat oasele lui cele rămase și le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plângând credincioșii pentru despărțirea lui, șezând lângă mormânt, lăudându-l cu psalmi și cu cântări, Sfântul Ignatie li s-a arătat lor noaptea și pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mângâia în mâhnirea sufletului lor. Altora iarăși li s-a arătat, rugându-se pentru cetate și asudând, ca și cum ar fi fost întru multe nevoințe și osteneli.
Înștiințându-se împăratul Traian de sfârșitul Sfântului Ignatie și de tăria sufletului său cea cu bărbăție, cum fără temere și cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dânsul. Și, auzind de creștini că sunt oameni buni și blânzi, viețuind cu înfrânare, iubind curățenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele și având viață fără de prihană, iar împărăției lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulți dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să viețuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaște ale Sfântului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetății și tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale și întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toți, în veci. Amin.
*
Povestesc oarecare despre acest Sfânt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu și acestea: Când era adus spre mâncarea fiarelor și avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgânii pentru ce pomenește neîncetat cu gura sa acel nume? Sfântul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturisește pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncata de fiare. Aflîndu-o necredincioșii și aducându-și aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Și au aflat înăuntru pe amândouă părțile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.
Astfel Sfântul Ignatie, cu numele și cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, având în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gânditoare, scris ca și cu un condei.
Sfântul Mucenic Bonifatie şi Sfânta Aglaia
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Mucenic Bonifatie şi Sfânta Aglaia
Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină: Bonifacius) a trăit, la Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).
Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei.
Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor.
La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către Sfinţii Mucenici.
Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor.
Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie:
„Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de Mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”.
Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”.
Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”.
Şi, dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis.
Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi.
Şi, găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile.
Dar apoi, aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin.
Deci, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin de smoală ce fierbea.
Dar, din toate a ieşit nevătămat.
Atunci, dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat.
Era ziua de 19 decembrie a anului 307.
Iar slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei.
Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele.
Le-au găsit şi au căzut înaintea lor; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare.
Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma.
Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea.
L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea.
Şi acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri.
Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul ei lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie, în 19 decembrie.
Moaştele Sfântului se găsesc la Roma, în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte locaşuri.
Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Bonifatie
Glasul al 4-lea:
Mucenicul tău, Doamne, Bonifatie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
(Audio) Troparul Sfinților Bonifatie si Aglaia (în limba greacă)
preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Mucenic Bonifatie
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi…
Jertfă fără de prihană te-ai adus pe tine de voie, Celui rânduit a Se naşte din Fecioara pentru tine, Sfinte purtătorule de cunună, Înţelepte Bonifatie.
Viața Sfântului Mucenic Bonifatie și a Sfintei Cuvioase Aglaia
Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiași cetăți a Romei. Aceasta fiind tânăra și frumoasă la față, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinții ei și ducând o viață liberă, fără bărbat legiuit, își petrecea zilele sale în desfrâu și în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinței trupești. Ea avea la dânsa un om, caslugă credincioasă a casei și a toată avuția ei, cu numele de Bonifatie, tânăr și frumos la chip. Cu acesta viețuia în necurăție. Nu spre rușinare se vorbește aceasta, căci degrabă se va spune fericită și minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudați sfinții lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toți din tinerețe au fost buni și drepți, ci avându-și firea stricată, asemenea multora, s-au săvârșit cu pocăința cea adevărată și cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune și slăviți cu sfințenia, precum vom vedea. Că și noi, păcătoși fiind, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să ne deșteptăm către ridicarea cea grabnică, știind, că după pocăința păcatelor, putem a fi sfinți, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea.
Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veselește inima și cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă și mucenic al lui Hristos. Așa și acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăție, ba era și bețiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor și slăvit răbdător de chinuri.
Dar în vremea viețuirii sale, cel cu iubire de patimă, deși slujea păcatului, avea și oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste și către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alții cu dragoste odihnindu-i și altora cu durere de inimă ajutându-le; totdeauna avea în mintea sa dorința ca să-și îndrepteze cândva viața sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele și patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa și n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea și fapte bune, să se cufunde mai mult în poftă cea rea. N-a lăsat mai mult a-și întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit și i-a rânduit lui ca să-și spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui său, iar cu a lui roșeală să împodobească sufletul său ca și cu o porfiră împărătească și cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:
În acea vreme era încă prigoană asupra creștinilor și adâncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încât mulțime de credincioși erau munciți pentru Hristos. Atunci stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire și o dorință foarte mare și nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaște mucenicești. Și întrucât socotea că din slugile sale nu este mai credincios și mai cu sârguință spre a împlini acea slujbă decât Bonifatie, l-a chemat și i-a arătat dorința sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: „Știi, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat și nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaște ale celor ce au pătimit pentru Hristos și le cinstește pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire și în casa aceluia nu se mai înmulțește păcatul. Apoi, încă și de răsplătire veșnică se învrednicește, pentru că în aceeași fericire veșnică se va îndulci, de care se satură și sfinții mucenici. Și mulți chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoințele cele frumoase, dându-și trupurile spre răni și primesc cunună mucenicească.
Deci, slujește-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăți câtădragoste ai către mine. Mergi cu sârguință în părțile acelea unde se aude de prigoană și de muncirea creștinilor și te sârguiește a aduce moaștele oricăror sfinți mucenici, ca să le ținem la noi cu cinste și să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor și de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.
Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârșească lucrul ce i se poruncea și s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpâna sa mulțime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaște ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri și mulțime de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea și osârdia cea mare a credincioșilor către moaștele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preț și multă avere câștigau ei cu acestea.
Luând Bonifatie de la stăpâna sa mulțime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaștelor mucenicești, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit și diferite feluri de aromate, pânzăcurată și toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfășurare a trupurilor sfinților. Apoi, a luat caii și robii stăpânei sale ca tovarăși și a plecat la drum.
Ieșind din casă, a zis către stăpâna sa, râzând: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc și de vor aduce la ține trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?”. Iar ea, râzând și numindu-l bețiv și păcătos, a început a-l dojeni zicând: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala și gluma; și cu cinste și cu bună credință să săvârșești toate, apoi cu blândețe și cu înfrânare să călătorești, că vezi că slujești moaștelor sfinților, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului și Și-a vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Și aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea și întoarcerea ta bine și cu sporire bună”.
Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum și cugetă în mintea să cum se va atinge de sfintele moaște, având mâini necurate. Deci se căia de necurăția sa cea mai dinainte și a început a posti, a nu mânca deloc carne și a nu bea vin, a se ruga cu sârguință și des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naște știința, și face ca sufletul să-și vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată și netulburată. Așa se nasc începuturile și rădăcinile pocăinței, începând de la frică lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine și de la socotirea conștiinței sale.
Apoi s-a arătat întru dânsul dorința vieții celei desăvârșite, din post, din înfrânare și din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părțile Asiei și a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciți sfinții, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, a lăsat pe ceilalți robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-și, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; și, venind în priveliște, a văzut mulțime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinților.
Deci a văzut pe sfinți în multe feluri de chinuri schingiuiți, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credința cea creștinească și viața cea cu dreapă credință. Iar muncile cu care erau chinuiți, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos și dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părți și legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuțite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în țeapă și ridicat de la pământ și intra țeapa până la grumazi, altuia i se frângeau și i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile și picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Și toți aveau atâta răbdare și atâta bărbăție, încât pe fețele lor se arăta o veselie creștinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriți cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omenești.
Văzând acestea fericitul Bonifatie și socotindu-le toate cu sârguință, pe de o parte minunându-se de bărbăția mucenicilor, iar pe de alta poftind și el cunună, s-a aprins cu totul de râvna dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliștii și făcându-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrățișă pe câte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creștinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi și îi întărește întru atâtea munci”. Zicând acestea, se apropia de mucenici și le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor și le punea la pieptul său, numindu-i fericiți, că în puțină vreme, răbdând acele munci cu bărbăție, îndată vor dobândi veșnica ușurare, odihna și bucuria cea fără de sfârșit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăș în acea nevoință și părtaș al cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoințe.
Atunci și-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care ședea la judecată și chinuia pe sfinții răbdători. Acela, văzând un om străin și necunoscut, întrebă: „Cine și de unde este acesta?”. Apoi, îndată porunci să-l prindă și să-l aducă la el, întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: „Sunt creștin”. Judecătorul a vrut să știe numele lui și de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creștin și acum am venit aici din Roma. Iar de voiești a-mi ști și numele cu care m-au numit părinții, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte până nu-ți rup trupul și oasele și jertfește zeilor, ca să-ți mijlocești multe bunătăți; căci și pe zei vei milostivi și de muncile ce au să-ți fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăți”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sunt creștin și numai această vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ți place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure cu capul în jos și să-l bată tare.
A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca și cum n-ar fi simțit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci își întorcea ochii către sfinții mucenici și, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărășia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.
După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puțin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ți fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ți alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluiește-te acum, ticăloase și apropiindu-te, jertfește zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari și mai cumplite munci”. Iar sfântul a răspuns: „Pentru ce îmi poruncești a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi și tu îmi poruncești să le jertfesc lor?”. Mâniindu-se iarăși, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuțite pe sub unghiile mâinilor și picioarelor; iar sfântul, ridicându-și ochii și mintea către cer, tăcea răbdând.
Apoi a poruncit să topească plumb și să-l toarne în gura lui și, fiind topit plumbul, sfântul, ridicându-și mâinile în sus, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decât muncile, fii și acum împreună cu mine, ușurîndu-mi durerile, Cela ce Însuți ești mângâierea mea și cu dinadinsul arată că-mi ajuți a birui pe satana, cum și pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuți știi”. Zicând acestea, a rugat pe sfinți să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoșată. Și apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier și i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.
Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat și, făcând zgomot, striga: „Mare ești Dumnezeule al creștinilor! Mare ești, Împărate Hristoase și toți credem în Tine, Doamne!”. Strigând toți așa, s-au întors către o capiște idolească ce era aproape, vrând s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului și aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit rușinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l țină sub strajă.
A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată și, aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos și batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătându-și joc de zeii săi cei fără de suflet și ocărind orbirea lor și nebunia celor ce se închină lor. Și, miniind iarăși judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală și a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsându-se, s-a aprins și a ars pe mulți din paginii care stăteau împrejur. Sfântul a ieșit sănătos, neavând nici o vătămare de la foc și de la smoală.
Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos și temându-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostașii, l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit și a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale și acum fii mie ajutor că vrăjmașul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primește sufletul meu în pace și mă rânduiește împreună cu cei ce și-au vărsat sângele pentru Tine și și-au păzit credința până la sfârșit. Iar pe turma cea câștigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăvește-l de toată necurăția și rătăcirea păgâneasca, căci bine ești cuvântat în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, dar a curs din rană sânge și lapte. Văzând acest lucru, necredincioșii și-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci și scuipând pe idolii cei urâcioși, s-au creștinat. Astfel a fost sfârșitul Sfântului Bonifatie. Și ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea de acasă, s-a adeverit.
Iar tovarășii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaște, ședeau la gazdă, neștiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie și îl așteptau. Și văzând că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel și a doua zi nevăzându-l, au început a cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva și zăbovește cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaște”. Dar văzând că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânșii, au rămas întru nepricepere și au început a-l căuta, umblând prin toată cetatea și întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum și răspunsurile cele de moarte asupra lor. Și l-au întrebat pe acela: „N-ați văzut un om străin, care a venit pe aici?”. Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în priveliște și s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu știu de este acela pe care îl căutați voi, însă spuneți, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i și asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutați”. Dar ei nu credeau, zicând: „Nu știi, omule, pe care căutăm noi”. Și vorbind între dânșii, pomeneau năravurile lui Bonifatie și râzând ziceau: „Au doară bețivul și desfrânatul va pătimi pentru Hristos?”. Iar fratele logofătului întărea zicând: „Cu acel chip precum spuneți voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă oprește pe voi că să mergeți și să-i vedeți trupul zăcând la locul unde este tăiat?”.
Deci au mers după acel om și ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostași pentru ca să nu fure creștinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: „Au nu este acesta pe care îl căutați?”. Ei, văzând trupul, l-au cunoscut și luând capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte și s-au rușinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul și se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte și pentru că au râs de viața lui, neștiind inima lui cea bună și nici voia lui.
Apoi, căutând ei la fața sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puțin și-a deschis ochii săi și, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit și, cu fața luminându-se, le-a arătat că le iartă lor greșelile. Iar ei, spăimântându-se și mai mult, lăcrimau zicând: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viața ta și nebunește râdeam de tine”. Apoi, dând paginilor cinci sute de galbeni, au luat trupul și capul Sfântului Bonifatie și, ungându-l cu aromate, l-au înfășurat în pânza curată care era pregătită pentru aceea și, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei sale.
Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând: „Primește pe acela care odinioară ți-a fost slugă, iar acum este frate al nostru și împreună slujitor. Primește pe acela care ți-era rob, iar acum este stăpân al tău și de acum cu bună cinstire să îl cinstești, căci este păzitor al sufletului tău și apărător al vieții tale”. Iar ea, deșteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbați cinstiți și au ieșit întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste și cu multe lacrimi de bucurie. Apoi și-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Și mulțumea lui Dumnezeu care a rânduit așa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale și ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaște cu mare cinste, unde se săvârșeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni și își câștigau cererile mulți din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.
După aceasta, fericită Aglaida, împărțindu-și averile sale la săraci și scăpătați, s-a lepădat de lume și a viețuit cincisprezece ani în mare pocăință, a adormit întru Domnul și s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel, această doime, schimbându-și viața cea mai dinainte, cu schimbare minunată, și-a dobândit sfârșit bun; unul, spălându-și păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii mucenicești, iar cealaltă, cu lacrimile și cu viața cea aspră și-a curățit viața și așa s-au arătat îndreptați și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Calendar Ortodox 18 decembrie 2024
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 18 decembrie 2024
Sf. Mc. Sebastian şi Zoe;
Sf. Ier. Modest, arhiepiscopul Ierusalimului
Sinaxar 18 Decembrie
În această lună, în ziua a optsprezecea pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian şi Zoe soţia lui şi a celor împreună cu el: Tranchilin, Nicostrat, Claudie, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin şi Marcu.
Sfântul Mucenic Sebastian – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Dintre aceşti sfinţi mucenici, Sebastian a făcut parte din senatul roman pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian.
Era de loc din oraşul Milan şi a adus pe mulţi la dreapta credinţă.
Marcelin şi Marcu, fraţi buni şi oameni cu vază şi în privinţa neamului şi în privinţa bogăţiei, au stat închişi” în temniţă vreme îndelungată; au fost supuşi la multe feluri de chinuri şi era să li se taie capetele.
Dar Tranchilin, tatăl lor, elin fiind, şi mama lor Maria, erau cât pe-aci să-i împiedice prin plânsetele lor să sufere pentru Hristos. Şi poate că s-ar fi întâmplat aceasta, dacă fericitul întru pomenire Sebastian n-ar fi păşit atunci cu îndrăzneală, el, cel dintâi (că, mai înainte Sebastian căuta să se ţină ascuns, pentru ca să aducă pe tăinuite pe mulţi la credinţă) şi n-ar fi întărit în credinţă nu numai pe Marcelin şi Marcu, ci trăgând la credinţă şi pe tatăl lor, pe Tranchilin prefectul, pe care l-a învăţat credinţa creştină şi a crezut.
Îndată dar prefectul a chemat la dânsul pe preafericitul Sebastian şi pe preotul Policarp; le-a cerut să-i facă parte de mântuire şi să-l vindece de boala de care suferea. Tranchilin a scăpat de boală, a crezut în Hristos din tot sufletul, a zdrobit idolii din casa lui şi s-a botezat.
Fericitul Galu episcopul a hirotonit pe cei doi fraţi, pe Marcelin şi Marcu, diaconi, iar pe tatăl lor preot.
Pe Sebastian l-a făcut apărător al Bisercii. Pornindu-se prigoana împotriva creştinilor împreună cu aceştia au fost prinşi şi Nicostrat, Claudie, Castor, Tiburtie, Castul şi Zoe.
Au fost chinuiţi în felurite chipuri şi şi-au sfârşit viaţa.
Sfântul Sebastian a fost chemat de Diocleţian la el; a fost cercetat şi pentru că a mărturisit cu îndrăzneală dreapta credinţă s-a tras în el cu săgeţi ca într-o ţintă, i-a fost bătut trupul cu ciomege şi tăiat în bucăţi; şi aşa şi-a dat lui Dumnezeu duhul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Patermutie, Coprie şi Alexandru, pustnici in Egipt.
Patermutie a fost la început păgân şi capul unei bande de hoţi, dar după ce s-a căit de păcatele sale a fost botezat şi s-a retras în deşert.
Pustnicul şi-a dedicat toată viaţa îngrijirii bolnavilor şi îngropării morţilor.
Pentru faptele bune şi nevoinţele sale, Patermutie a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni.
Preotul Coprie a fost martor al faptelor părintelui Patermutie şi a păstrat însemnări despre viaţa şi minunile acestuia.
Sf. Coprie a povestit această Viaţă preotului Rufin, care la rândul său a povestit-o lui Paladie, Episcopul din Hellenopolis, care a inclus naraţiunea în cartea sa Istoria Lausiacă.
Odată, Sf. Coprie se contrazicea puternic cu un eretic maniheu şi văzând că nu era chip să-l convingă de eretismul său, a propus să se aprindă un foc mare şi să intre amândoi în el ca să arate Dumnezeu credinţa fiecăruia.
Ereticul nu a avut curaj să intre dar Sf. Coprie intrând în mijlocul flăcărilor a rămas nevătămat.
Oamenii l-au slăvit pe Sf. Coprie pentru credinţa lui şi l-au aruncat şi pe eretic în foc.
Acesta a sărit ars şi pârjolit de flăcări încercând să fugă.
Oamenii l-au prins din nou şi l-au mai împins o dată în foc, până când Sf. Coprie a liniştit mulţimea şi l-a lăsat pe eretic să plece.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eviot.
Sfântul Mucenic Eviot a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Era din locul numit Opsichiu, unde se şi născuse.
Prin viaţa lui virtuoasă şi prin minunile ce săvârşea în fiecare zi, aducea pe mulţi la Domnul.
De aceea a suferit nenumărate necazuri de la elini: lipsirea de averi, lanţuri, biciuiri şi tot felul de chinuri pe care le-a răbdat fără cârtire, dar a rămas nevătămat.
Aceasta a adus pe mulţi la credinţa în Hristos, şi sfântul i-a botezat în biserica de acolo, sfinţită de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila.
Pentru aceasta Leontie, ighemonul Cizicului, a trimis de l-a adus la el.
Şi a fost din nou supus la chinuri, dar a rămas teafăr. Apoi a fost aruncat în temniţă. Săvârşind mari minuni, a făcut pe mulţi elini creştini.
Aceasta l-a înfuriat cumplit pe tiran, aşa că a poruncit celor ce se luptă cu sabia, gladiatorilor, să-l junghie.
Dar întuneric a căzut pe ochii lor şi s-au junghiat unii pe alţii.
Rămas nevătămat, mucenicul a fost dus la închisoare.
Pe când era închis s-a auzit că împăratul Constantin cel Mare, a pornit război contra tiranului şi că vine din părţile Apusului spre Răsărit.
Tiranul, de teamă, a poruncit să fie sloboziţi toţi din legături. O dată cu aceia a fost slobozit şi fericitul acesta Eviot şi s-a dus acasă.
A mai trăit cinci ani şi şi-a dat cu pace lui Dumnezeu duhul.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Flor, episcopul Aminsului.
Cuviosul Părintele nostru Flor a trăit în Constantinopol pe vremea împăraţilor Justin cel Nou, Tiberie şi Mauriciu.
Pe tatăl său îl chema tot Flor, iar pe mama lui Eufimia.
Era iscusit în toată ştiinţa şi în cea elinească şi în aceea a Sfintelor şi dumnezeieştilor Scripturi.
Mai întâi a fost scriitor împărătesc, apoi a fost ridicat la dregătoria de patrician.
S-a însurat şi a avut copii. Murindu-i femeia şi copiii de ciumă, a dus viaţă călugărească la una din moşiile lui din Anaplu.
Pentru virtutea lui cea mare a fost făcut episcop al Aminsului. În eparhie a povăţuit bine turma încredinţată lui, a făcut multe minuni şi s-a mutat la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Foca şi Ermil, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Zaheu diaconul şi Alfie citeţul, care au pătimit în Cezareea.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei şi făcătoarei de minuni Sofia.
Tot în această zi, pomenirea sfinţirii cinstitei biserici a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Halcopratia.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru Mihail Sincelul, mărturisitorul.
Cuviosul Părintele nostru Mihail Sincelul era din cetatea Ierusalimului, fiul unor părinţi binecredincioşi.
După ce a învăţat bine înţelepciunea elinilor şi a noastră a creştinilor, a îmbrăţişat viaţa singuratică. La moartea tatălui său, mama lui şi cu fiicele ei au intrat într-o mănăstire şi s-au călugărit; iar el s-a dus la mănăstirea Sfântului Sava şi s-a tuns călugăr.
În mănăstire, Sfântul Mihail a vieţuit bine şi a plăcut lui Dumnezeu şi s-a supus la tot felul de nevoinţe pustniceşti.
Pentru aceasta a fost învrednicit cu harul preoţiei. Apoi a intrat într-o peşteră liniştită. Aici veneau des la el Teodor şi Teofan mărturisitorii şi filozofii.
Episcopul Ierusalimului l-a făcut pe fericitul Mihail sincel, iar pe dumnezeieştii fraţi buni, Teodor şi Teofan, preoţi.
După trecere de câtva vreme, s-a iscat în bătrâna Romă o erezie.
Întâistătătorul sfintei cetăţi a Ierusalimului a primit scrisori de la romani ca să trimită nişte oameni pricepuţi, care să fie în stare să pună capăt pricinii iscate acolo.
Şi întâistătătorul Ierusalimului a trimis la Roma pentru un lucru de nevoie ca acesta pe Mihail şi pe fraţii Teodor şi Teofan.
Le-a mai poruncit ca în trecere să dea nişte scrisori sinodale împăratului Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, şi lui Teodot, patriarhul de atunci al Constantinopolului.
Aceşti trei cuvioşi au dat ascultare celui ce i-a trimis, au dat scrisorile şi au spus şi ei multe cuvinte de învăţătură, celor ce grăiau împotriva sfintelor icoane.
La porunca tiranului împărat au fost bătuţi cumplit şi aruncaţi în închisoare.
Dar pentru că sfinţii nu s-au plecat învăţăturilor lor greşite, tiranul i-a bătut din nou.
Pe Teodor şi Teofan i-a osândit cu surghiunul, iar pe fericitul Mihail şi pe fratele său Iov i-a închis în pretoriu.
De acolo Sfântul Mihail a fost trimis împreună cu ucenicul lui într-o mănăstire din Plusiada, după ce a fost legat cu lanţuri grele de gât, de Mihail Cepeleagul.
Din pricina multor chinuiri şi a vârstei înaintate, s-a îmbolnăvit de curgere de ochi şi s-a îngheboşat; dar fericitul Mihail a rămas neclintit, ca un diamant.
Când s-au suit pe tronul împărătesc împăraţii Teodora şi Mihail şi au dat voie ca să cinstească oricine cu îndrăznire icoanele sfinţilor, au fost chemaţi toţi cei surghiuniţi şi au fost învredniciţi cu mari dregătorii.
Împărăteasa l-a rugat atunci şi pe acest mare mărturisitor să primească scaunul patriarhal al Constantinopolului.
El n-a vrut şi a fost făcut patriarh Sfântul Metodie.
Sfântul a fost cinstit iarăşi cu vrednicie de sincel şi a primit întru a sa stăpânire şi odihnă cea mai mare mănăstire din ţară.
După ce a trăit şi restul vieţii în chip cuvios şi bineplăcut lui Dumnezeu, în vârstă de 85 de ani, s-a mutat în pace la Dumnezeu, în ziua a optsprezecea a lunii decembrie.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Modest, arhiepiscopul Ierusalimului.
Sf. Ier. Modest, arhiepiscopul Ierusalimului – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel întru sfinţi Părintele nostru Modest, patriarhul Ierusalimului, s-a născut din părinţi ortodocşi, în oraşul Sebastia.
Tatăl său se numea Eusebiu, iar mama lui Teodula era stearpă.
La rugăciunea celor doi soţi, Dumnezeu le-a dat un fiu, pe acest mare părinte, după 40 de ani de împreună-vieţuire.
După naşterea acestui mare părinte, tatăl său a fost pârât lui Maximian că este creştin.
A fost legat şi închis în temniţă.
Când a auzit Teodula s-a dus şi ea la închisoare cu copilul.
Acolo, rugându-se amândoi Domnului, şi-au dat în pace, în mâinile îngerilor, duhurile lor, şi au fost mucenici prin voinţă.
Paznicii închisorii i-au găsit morţi, iar pe copil viu între ei.
L-au luat şi l-au dus lui Maximian.
Copilul era de cinci luni. Văzând Maximian că e frumos şi plăcut, l-a dat unui senator să-l crească bine, ca să ajungă vrednic să slujească lui Zeus.
Pe când era crescut de acela, fericitul Modest a aflat cine i-au fost părinţii şi că au murit pentru Hristos.
La vârsta de 13 ani a dat peste un dascăl creştin.
Acesta l-a învăţat dreapta credinţă şi s-a lipit fericitul cu tot sufletul de ea.
Avea însă o durere, că trăieşte cu elinii.
Odată împăratul Maximian a poruncit ca toată lumea să aducă jertfa idolilor.
Atunci fericitul s-a dus la mormântul părinţilor lui şi s-a rugat lor din toată inima să-l scape din mâna elinilor ca să fie învrednicit şi de dumnezeiescul Botez.
Şi l-a găsit un argintar din Atena care l-a luat cu el şi l-a dus la Atena.
Pe cale a făcut sfântul felurite minuni.
Ajunşi la Atena, l-a dus la arhiereu ca să-l înveţe tainele credinţei şi să-l boteze.
Pe când se săvârşea Botezul, argintarul a văzut că s-a pogorât un stâlp de foc din cer şi s-a sprijinit pe capul celui ce se boteza.
După botez a vindecat de o boală aducătoare de moarte pe fratele argintarului, numai cu rugăciunile şi cu atingerea mâinii.
A vindecat şi pe un om îndrăcit.
Mai târziu au murit argintarul şi soţia lui.
Argintarul îl înscrisese şi pe el în testament ca moştenitor, împreună cu fiii lui.
Sfântul însă a dăruit partea sa de moştenire fiilor argintarului, iar el s-a dus în locuri pustii de tot şi trăia acolo în schimnicie.
Fiii argintarului, văzându-l cinstit de toţi, de invidie n-au mai putut răbda.
Şi când au plecat pentru neguţătorie, l-au înduplecat pe fericit să meargă cu ei.
În Egipt l-au vândut rob unui necredincios, de la care a avut multe de suferit, vreme de şapte ani.
Cu rugăciunile stăruitoare către Dumnezeu, l-a izbăvit pe stăpânul lui de rătăcirea păgânească şi l-a înduplecat să se boteze.
L-a vindecat şi de o boală grea.
După moartea stăpânului lui s-a dus să se închine Mormântului celui de viaţă purtător al Domnului.
Apoi s-a dus la Muntele Sinai; şi acolo slujind lui Dumnezeu a săvârşit multe minuni.
La moartea arhiereului Ierusalimului, fericitul Modest, cu descoperire dumnezeiască, a fost hirotonit arhiereu al Ierusalimului în al cincizeci şi nouălea an al vieţii lui.
A făcut multe minuni şi ca arhiereu.
Pe fiii argintarului care veniseră la Ierusalim pentru neguţătorie şi care îl vânduseră în Egipt şi nu ştiau ca el e arhiereul cetăţii, nu numai că nu s-a răzbunat pentru cele făcute, dar i-a şi primit cu dragoste; i-a găzduit cu bunăvoinţă şi le-a făcut bine cu dărnicie.
Şi astfel acest mare părinte vieţuind cu cuvioşie, ca arhiereu 38 de ani, iar de totul ani 97, s-a mutat în veşnicele locaşuri.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Părintele nostru Daniil Sihastrul († 1496).
Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul († 1496) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Acest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi.
Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea.
Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din sfinţii părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.
Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrenţie, aproape de satul Laura de astăzi.
În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere.
Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil.
Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna.
Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti.
Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc.
Între nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, aşa cum arată cronicile şi multe alte însemnări din paginile de istorie a neamului şi Bisericii noastre strămoşeşti.
Cuvintele încrustate pe piatra de mormânt a cuviosului Daniil, pusă de Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare:
“Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil“, arată legătura duhovnicească a fiului cu părintele său duhovnicesc.
De aici şi rânduiala statornicită de Biserica noastră ca aceşti doi mari bărbaţi preaiubitori de Dumnezeu să fie cinstiţi deopotrivă ca unii care au fost uniţi în rugăciune, în credinţa curată şi în iubire de Biserică şi neam.
După îngroparea sa, în biserica mănăstirii Voroneţ, unde a povăţuit multă vreme pe ostenitorii acelei obşti, Sfântul Cuvios Daniil a fost şi este cinstit ca părinte duhovnicesc, pomenit fiind împreună cu Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, ca ocrotitori ai acelei Sfinte Mănăstiri.
La mormântul său străjuieşte un sfeşnic cu lumânare aprinsă, iar credincioşii vin continuu spre a primi binecuvântare şi ajutor duhovnicesc, dobândind vindecări de bolile sufleteşti şi trupeşti, aşa cum se arată în diferite scrieri până în vremea noastră.
Chipul Cuviosului Părinte Daniil Sihastrul este zugrăvit alături de cel al Mitropolitului Grigore Roşca, alt fiu duhovnicesc al său, pe peretele exterior al Bisericii Voroneţ, deasupra uşii de intrare, pe latura de sud a acesteia.
Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână stă scris:
“Veniţi fraţilor, de mă ascultaţi, învăţa-vă-voi frica Domnului…“.
Aceasta frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, să ne călăuzească în toate zilele vieţii noastre cu rugăciunile Sfântului Cuviosului Părintele nostru Daniil Sihastrul. Amin.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.