test

Jocul Caprei – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

articole preluate de pe: www.facebook.com/@MuzeulTaranului; azm.gov.ro; mariustuca.ro

 

Mersul cu capra şi umblatul cu ursul

---

 

Era cândva o lume a satului românesc, care-și desfășura existența mai mult după credințele și superstițiile rămase de la moși și strămoși decât după rânduielile bisericești.

Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit.

Așadar, nu era zi în care să nu fie vreo interdicție, vreo datină de îndeplinit, care odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității, boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.

Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar câte o sămânță din ele s-a strecurat până în prezent și se mai întâlnesc localități unde se mai practică obiceiuri asemănătoare celor ce erau odinioară.

Perioada sărbătorilor de iarnă, cu colindele și grupurile de urători, cu practicile urmate cu sfințenie, cu alaiurile de măști care nu mai conteneau până după ziua Sfântului Vasile, cu zgomotele făcute pentru a alunga spiritele rele, poate fi definită foarte bine de sintagma „o lume care a fost… o lume care mai rezistă”.

Sfântul Andrei sau Moș Andrei, a cărui zi era considerată începutul iernii, deschidea „oficial” sezonul sărbătorilor.

Odată cu venirea lui, zilele deveneau din ce în mai scurte, iar nopțile lungi și friguroase.

Și s-ar tot scurta ele până când ar dispărea cu totul, dacă Moș Nicolae nu ar sta de veghe la miazănoapte și nu ar întoarce Soarele din drumul său.

Acesta, sătul de toate răutățile pe care le vede pe pământ, vrea să fugă și să nu mai urce pe bolta cerească.

Cum oamenilor le-a fost întotdeauna frică de întuneric și de sfârșitul lumii, încearcă și ei să-l îmbuneze pe marele astru ceresc și o fac prin fel de fel de acțiuni, practici și ritualuri care să slăbească puterea malefică.

De fapt, până la Anul Nou, care reprezintă un prag între o lume veche și o lume nouă, pe pământ se confruntă forțele binelui și ale răului și peste tot domnește haosul.

Totuși, așa cum s-a întâmplat și la facerea lumii, din haos timpul renaște și un nou ciclu de viață începe.

Semnalul este dat de momentul solstițiului de iarnă, când soarele începe să stea mai mult pe bolta cerească.

La confruntarea aceasta iau parte și oamenii, iar vetrele satelor se transformă în adevărate scene de teatru, pe care se mișcă, într-un colindat ritual continuu și plin de rost, capra, ursul, căiuții și cetele de mascați care-i însoțesc. Acum este timpul măștilor confecționate în gospodării de meșteri pricepuți.

Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, mărgele și oglinzi, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți.

Luându-și o nouă personalitate, bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacolul cel mai așteptat din an.

Prin jocurile lor, mascații biciuiesc moravurile rele, neajunsurile, dar încearcă în primul rând să atragă asupra comunității bunăstarea și belșugul.

O dată curățat de tot ce a fost rău, satul va putea să întâmpine cu bucurie și cu speranță un nou ciclu de viață, mai bun, mai roditor.

Așadar, acum este timpul caprelor, al urșilor și al cetelor formate din moși, babe, draci, drăcoaice, miri, mirese, doctori, popi, ciobani și alte personaje, care stârnesc râsul atât prin înfățișarea lor, cât și prin „modul de exprimare”.

Text: Crenguța-Elena Turturică, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Jocul caprei

---

 

În cercetările mele asupra obiceiurilor desfășurate în preajma Anului Nou, m-am concentrat o vreme pe Bucovina.

Zone etnografice precum cea a Dornelor, a Humorului, a Câmpulungului Moldovenesc, a Rădăuților, mi-au prilejuit întâlnirea cu numeroase comunități atașate încă de tradiția jocurilor cu măști specifice sfârșitului de an.

Din ansamblul cetelor pe care le-am cercetat s-a evidențiat un personaj foarte îndrăgit: .

Jocul caprei era aproape nelipsit în reprezentațiile pe care alaiurile de urători le desfășurau în satele și comunele pe care le-am documentat.

Prestația acestui personaj popular înregistra fără excepție pe tot arealul cercetat două momente foarte importante în invocarea simbolică a unor roade bogate pentru un Nou An prosper și pentru sănătatea membrilor comunității.

Făcând trimitere la credințele străvechi cu privire la moartea și renașterea timpului și a naturii, capra joacă până când, brusc, este răpusă de o boală (uneori mimând chiar decesul).

Segmentul următor includea scena vindecării și/sau a învierii acesteia cu ajutorul unor descântece sau al intervenției unui doctor.

Ultima parte a reprezentației era plină de bucurie, capra reluându-și jocul după indicațiile primite.

Din textul rostit de însoțitorul său (moșneag sau cioban) exemplific doar prin câteva versuri uzitate în comuna Panaci:

“[…] Ța căpriță cu mărgele,
Pune-ți capul’ pe podele!
Ța căpriță cu hurmuz,
Ia ridică-ți capu’ sus! […]”

Cel mai adesea, moșneagul avea și un corespondent feminin: baba.

Precum moșneagul, aceasta nu purta mască, rolul său în ceată fiind sugerat de vestimentația sa din straie tradiționale.

În aceeași notă, la finalul reprezentației, cei doi încingeau un joc ”bătrânesc” pe o melodie specifică zonei, interpretată de muzicanții angajați pentru a-i acompania (și răsplătiți ulterior din încasări).

În arealul cercetat, masca-costum de capră era compusă dintr-un schelet de lemn, acoperit pe spate cu o față de masă, covor, ori chiar cu o banală pătură, ornamentate de la caz la caz cu: mărgele, panglici, ciucuri, batiste, oglinzi și hârtie creponată.

Podoabele erau prezente și pe zona capului și a cornițelor, care puteau fi de lemn ori chiar autentice, de capră/țap.

De mandibulă, care era mobilă datorită unui sistem simplu de pârghii manevat de jucător cu o sfoară, era atârnată cel mai adesea, o bărbuță din lână sau blăniță de iepure.

Nu de puține ori, în jurul acestui personaj se coagula o ceată distinctă, separată de cele care aduceau în prim plan alte măști (ursul, de pildă).

Numărul caprelor din alaiurile bucovinene varia destul de mult în funcție de importanța pe care comunitatea o acorda acestui personaj.

În zona montană și depresionară, am constatat o preferință aparte pentru acest personaj, după cum o dovedește situația întâlnită în comuna Fundu Moldovei.

Aici, alaiul denumit local putea avea în componență și zece capre, care își executau jocul ”pe brânci” (cu spatele aplecat), într-un spectacol plin de culoare și dinamism.

Chiar dacă de-a lungul timpului semnificațiile sale profunde s-au atenuat, îndrăgita mască-costum de capră animă și astăzi prin jocul său sfârșitul anului nu doar pe plaiurile Bucovinei ci și pe o largă arie din țară, îmbrăcând aspecte din cele mai variate.

[Text și imagini din caietul de teren; Magda Andreescu] – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular.

Costumația bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol.

Jocul caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă.

Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilizării ca transformare cosmică.

“Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții”

(Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei).

Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște simbolic.

Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.

În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de “Turca”. Unul dintre colindători poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea “turcii”, vestesc gazdei “trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etnograf Crăciun Parasca).

Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).

Simbol al fertilității și al fecundității pământului în cadrul sărbătorilor de iarnă, capra apare pe ulițele satului românesc între Crăciun și Anul Nou. Ea este reprezentată de o mască-costum ce acoperă din cap până-n picioare pe cel care o poartă. Este întâlnită sub mai multe denumiri – ̆ în Moldova, ̆ în Transilvania și în Muntenia.

Cea din imaginea alăturată se numește ̆, deoarece a fost lucrată într-o gospodărie din satul Șieuț, județul Bistrița-Năsăud, Transilvania.

Capul este format dintr-un bot de lemn prevăzut cu ciucuri de culoare roșie și mustăți din blană de animal și împodobit cu o coroană din fire de lână multicolore. Trupul este compus din două țesături din lână, specifice zonei, peste care s-au cusut rozete. Asamblarea măștii se face direct pe purtător. La auzul fluierului, feciorul joacă capra „pe brânci”, stând aplecat și sprijinindu-se de bățul ce susține capul măștii.

sau nu umblă singură, ci este însoțită de un întreg alai de moși, babe și alte personaje care glumesc, cântă, joacă, îi amuză sau îi pedepsesc pe cei care asistă la jocul ei, pe ulițe sau în curțile gospodarilor.

Text: Crenguța-Elena Turturică, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Jocul caprei – versuri

Foaie verde și-o alună

Bună ziua, ziua bună

Ia deschideți porțile

Să intre căprițele

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da, nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Capra noastră-i cu mărgei

Cu cercei, cu catifeli

Joacă veselă căprița

Toți îs bucuroși de ea.

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Și plecai și eu la târg

Pe căpriță ca s-o vând

Și mergând pe drum, mergând

Aud din urmă strigând:

Cumpărătorul:
- De vânzare-i capra, bade?

Ciobanul:
- De vânzare!

Cumpărătorul:
- Și cât vrei pe ea?

Ciobanul:
- 800 de lei!

Cumpărătorul:
- E blândă, nu împunge?

Ciobanul:
- E blândă, nu împunge.

(capra îl împunge pe cumpărător)

Cumpărătorul:
- Eu îți dau 400 de lei pe ea pentru că împunge.

Ciobanul:
- De cât să-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată)

Alaiul:
- Văleu, capra noastră a murit!

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Te-o lovit vreo boală grea

Sau pe unde-ai colindat

Veste rea tu ai aflat

Ciobanul:
- Baa! daa capra nu-i moartă și nu din pălitură a leșinat, ci din cele ce-o aflat.

Alaiul:
Scoală tu, căprița mea,

Faptele s-or îndrepta

Și-acum haide să plecăm

Și-alte case colindăm

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța.

 

Umblatul cu ursul

---

 

Jocul ursului este specific zonei Moldovei.

Nu este an în care acesta să nu însoțească cetele de mascați și să nu-și aducă contribuția la invocarea bunăstării în noul an, ce tocmai începe.

Ursul este considerat un animal sfânt, binefăcător, cu valențele unui medic: mulți suferinzi de dureri de „șale” se întindeau pentru a fi „călcați” de urs, în speranța unei vindecări.

Prin jocul lui, acest animal puternic, simbol al forței, al vigorii și al sănătății, dovedește că este singurul capabil să învingă iarna și să vestească primăvara.

Masca-costum specifică este confecționată din piele brută de urs, în care jucătorul intră complet și se încheie pe dinăuntru.

Privește prin găurile rotunde ale ochilor, respiră pe nările largi și mormăie prin gura întredeschisă care-și arată colții fioroși.

Urșii pot fi admirați jucând singuri, îndemnați de ursari, în ritmul tobelor și al fluierăturilor, sau în ceata caprelor, unde execută împreună cu acestea dansuri grotești.

Text: Crenguța-Elena Turturică, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

Spre deosebire de capră, umblatul cu ursul de întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.

S-a avansat chiar ipoteza că la originea acestei datini s-ar afla un cult traco-getic.

Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii.

Alteori, masca este mai simplă: capul ursului se confecţionează dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză solidă, astfel ornată încât să sugereze perii maronii caracteristici.

Masca este condusă de un “ursar”, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul “puiului de urs”).

Aţâţat de ursar (Joacă bine, măi Martine/Că-ţi dau pâine cu măsline), în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.

Jocul trebuie să fi avut, la origine, rolul de a purifica şi fertiliza solul în noul an.

Reprezentaţia, foarte asemănătoare cu cea pe care o dau ursarii ţigani cu un animal domesticit în orice moment al anului, se încheie cu obişnuitele urări adresate asistenţei.

(Sorin Lavric, Cartea de Crăciun) – preluat de pe mariustuca.ro

cititi mai mult despre Jocul urșilor în România, pe unitischimbam.ro