Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
Părintele Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961) a fost preot și profesor de teologie, provenit dintr-o familie de preot.
A murit în închisoarea de la Aiud.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea (1903 – 1961) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Face studii secundare la Liceele „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și „Moise Nicoară” din Arad ( 1920-1922), apoi studii superioare la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu (1922 – 1926), cu examene de licenţă (1932) și doctorat (1939) la Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj (absolvent în 1929).
Preot în Valea Brad (1927-1930), în Arad-Sega (1930-1939), unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad (1939-1958), profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia teologică din Cluj (1937-1938) și la cea din Arad (1938-1948), rector (1947-1948), iconom stavrofor (1947).
A fost redactor al foilor „Biserica și Școala” (1939-1945) și „Calea Mântuirii” (5 septembrie 1943 – 3 iunie 1945 și 1 ianuarie – 22 decembrie 1946) din Arad.
Arestat și deţinut în timpul regimului comunist (6 ianuarie 1949 – 5 iannuarie 1950, septembrie 1958 – 8 septembrie 1961), fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică „pentru uneltire contra ordinei sociale” și 20 ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoarei și a mișcării revoluţionare”.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro (Marturisitorii.ro)
Scrieri
Lucrări
- Convertirea creștină, Sibiu, 1935, 104 p.
- Critica ereziei baptiste, Sibiu, 1937, 94 p.
- Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană, Cluj, 1937, 111 p.
- Pocăinţa. Studiu de documentare teologică și psihologică, Sibiu, 1939, VIII + 443 p. (teza de doctorat)
- Teologie și preoţie, Arad, 1939 (extras din “Anuarul Academiei Teologice din Arad pe 1938/1939″)
- Paisie și paisianismul, Cluj, 1940, 51 p.
- Catehism creștin ortodox, Arad, 1940, 111 p. (alte ediţii 1946, 1957 și 1958)
- Duhul adevărului. Predici, Arad, ed. I, 1942, ed. a II-a, 1943, 565 p. (premiată de Academia Română);
- Religia iubirii (predici apologetice), Arad, 1946, 568 p.
- Sfintele Taine, Sibiu, 1947, 189 p.
- Mântuirea, Arad, 1947, 61 p.
- Religia culturii, Arad, 1994, 367 p.
A scris și câteva broșuri de apărare a credinţei în colecţia „Biblioteca creștinului ortodox” de la Arad (de pildă: Icoane alese din viaţa Ortodoxiei, Arad, 1933, 114 p.).
Articole și predici
A scris și publicat sute de articole și predici în:
- „Telegraful Român” și „Revista Teologică” de la Sibiu;
- „Biserica și Școala” și „Calea Mântuirii” – Arad;
- „Duh și Adevăr” – Timișoara etc.;
- Șase volume rămase în manuscris.
O înmormântare la Aiud, 1961
„Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media din pușcărie, morse la perete și calorifer: „A murit Părintele Ilarion Felea!”
Cine nu-l cunostea pe parintele Felea in Aiud? Toti stiam, unul de la altul ca a fost profesor la Academia Teologica Ortodoxa din Arad, si mie mi-a fost profesor si mai ales pedagog. Il cunosteam noi bihorenii si aradenii, il cunosteau si bucurestenii si mai ales Academia Romana care i-a premiat cartile. A fost un predicator de performanta la catedrala din Arad si oriunde il chemau rosturile Bisericii. La catedrala credinciosii si studentii ar fi fost in stare sa reproduca predica lui din ziua aceea.
La Academia Teologica, catedra lui se transformase in amvon; avea si o voce baritonala care te cucerea. Douazeci de stilouri asterneau pe caiet toata lectia din ziua aceea. Fizic era o figura impunatoare de barbat, fata incadrata de barba, arata ca un cap de efigie, era generos si comunicativ, de aceea era simpatizat de toti.
Era mot, de la radacina, de pe valea Crisului Alb, poate ca si aceasta i-a dat destinul inalt pe care l-a avut. La manifestari si diferite ocazii, il invitau unii si altii:
- Parinte, canta-ne ceva din ale Iancului!
Si canta taraganat si duios si te ducea pe meleagurile Iancului si ale lui Horea in vremile de vrednicie ale motilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte a lui Dumnezeu si despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc in viata mea de preot si pastor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era asa de cunoscut de multi si in lumea ortodoxa si la celelalte confesiuni. In Aiud si in cellelalte inchisori era cunoscut pentru expunerile si textele biblice pe care le transmitea pe banda mintii mai ales la cei tineri. In Aiud eru fete inalte din alte confesiuni dar nimeni nu avea popularitatea: parintelui Staniloae, a ieromonahului Anania si a parintelui Ilarion Felea, toti fiind in Aiud la ora aceea. Cand moare cineva afara, vin toti cei dragi si-l petrec dupa toata randuiala crestineasca. Pe parintele Felea l-am petrecut, cu sufletele noi “fratii si rudeniile lui” de idealuri si suferinta. N-a fost batran dar a murit pentru ca nu I s-a dat asistenta medicala, asa “se planifica” in puscariile comuniste.
Oamenii, respective noi detinutii, am urmarit mersul bolnavului pana a inchis ochii.
Afland vestea mutarii sale la Domnul, am sta de veghe doua seri, pana l-au dus la groapa la “trei plopi”, cimitirul detinutilor politici. A doua seara au si dat alarma cei de jos de langa morga, unde era mortul: – Acuma il duce la groapa pe parintele Felea!
Intr-adevar, se auzea o caruta, o drosca brasoveana, trasa de un cal cu doi gardieni pe capra ducandu-I sicriul. Erau trei porti pana la poarta principala si in linistea noptii se auzea mersul carului. Noi stateam sub patura, era dupa ora 10, ora stingerii, nu ne miscam. Acuma incepea “prohodul”. Toti cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistati de cei 400 de preoti ortodocsi se rugau dupa randuiala: “Cu sfintii odihneste Doamne sufletul adormitului robului tau Ilarion preotul, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin ci viata fara de sfarsit”. Acestea le rosteau toti chiar daca in celula nu era preot, daca era si preot se facea o randuiala mai dezvoltata, tot sub patura.
Cei de jos ne comunicau ca s-a ajuns la poarta principala, unde se petrecea scena cea mai sinistra: venea ofiterul de serviciu cu o bara ascutita de fier si o infigea in inima mortului sa se convinga “stapanirea” de moartea omului. Ce scena sinistra si lugubra, demna de evul mediu si ea se petrecea in evul modern in era comunista.
Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap I se punea un stalp de lemn pe care se batea o tinichea cu numarul matricol din dosarul detinutului. Dupa codurile comuniste, atata mai ramanea din viata omului. Cand se incheia prohodul cu cuvintele Amin!- se mai auzeau morsele la perete si calorifer:
- Dumnezeu sa-l ierte, in veci sa fie pomenirea lui!”
(„Telegraful român”, nr. 31-34/1994, p. 4 – Mărturie a pr. Ioan Bardas fost deţinut politic la Închisoarea din Aiud.)
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad
Glasulul 1:
Cuvântul Evangheliei ai mărturisit, vrednic slujitor fiind turmei tale și spre Taborul cel ceresc ai alergat, Pătimirii Domnului urmând. Pentru aceasta, te și veselești de slava Dumnezeirii, Părintele nostru Ilarion. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să miluiască sufletele noastre.
Viața Părintelui Ilarion V. Felea
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro
Părintele Ilarion Felea a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor, cât și de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut.
Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”.
Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe.
Preotul profesor Ilarion Virgil Felea s-a născut la 21 martie 1903, în comuna Valea Bradului, județul Hunedoara, unde tatăl său era preot.
A urmat școala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde și-a luat bacalaureatul.
Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde și-a luat diploma de capacitate preoțească, la 22 iunie 1926. În anul școlar 1926-1927 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.
La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, același an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obținând prin concurs parohia Arad-Șega.
Între anii 1927-1929, a urmat și absolvit cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj.
În parohia Arad-Șega, desprinsă de curând din parohia Arad-Centru, tânărul și entuziastul preot a moștenit o biserică nouă, ridicată în roșu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă școală confesională, ce se cereau renovate și extinse, și o populație alcătuită în majoritate din români ortodocși, cei mai mulți fiind meseriași și muncitori la fabricile „Astra” și UTA, din apropiere.
Cu dârzenia sa de mare luptător și jertfitor pentru Biserică și Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar și păstor de vocație, „care își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană…, veghetor înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții…, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul și amvonul bisericii cu catedra școlii și cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbutește să câștige, în scurtă vreme, inimile și interesul credincioșilor.
În decursul celor nouă ani de slujire și păstorire în această parohie, n-a renunțat nici la strădaniile sale de cunoaștere și adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.
La 20 decembrie 1932, și-a luat licența la Facultatea de Teologie din București, cu subiectul „Mântuirea după concepția ortodoxă, catolică, protestantă și sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică”, publicată în „Seria Teologică”.
Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste și ziare: Revista Teologică și Telegraful Român din Sibiu, Biserica și Școala, Apărarea Națională, Aradul, Granița, din Arad, Renașterea din Cluj, Viața ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, și a scos de sub tipar studii teologice și lucrări de popularizare: „Convertirea creștină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană”, în colecția „Cărțile vieții” din Cluj, 1937; „Beția din punct de vedere religios, științific și social”, în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viața Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1935 și „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.
În anul universitar 1937-38, a funcționat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcționat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeași parohie la data de 1 iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.
La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică și apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcționat până în 1948, deținând un anumit timp și funcția de Rector.
A predat cu competență și aleasă dăruire, studenților din anul III și IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica și mistica și Omiletica practică.
La 1 iunie 1939, i s-a încredințat și redactarea revistei „Biserica și Școala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, și mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie și viață bisericească, informații și recenzii despre cărți și reviste.
Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru și totodată redactor la revistele „Biserica și Școala” și „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Academia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai prodigioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.
A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh și Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului și la alte reviste și ziare din Arad, a rostit și publicat o seamă de conferințe religioase și de cultură.
Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi și minți îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le și aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaștere și mărturisire a lui Hristos.
Prin predicile și meditațiile sale rostite de la amvonul Catedralei și în alte biserici, totdeauna bine pregătite și de actualitate, a atras spre rugăciune și Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte și cu care întreținea legături spirituale cât mai apropiate.
Îndrăzneț și pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet și cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie și repețire, în care se simțea obișnuința dascălului de a vorbi, aducea lumina și determina transformări lăuntrice.
Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie și preoție”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie și paisianismul”, în colecția „Cărțile Vieții”, – Cluj 1940; „Catehism creștin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediții; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniți la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 și a tipărit un „Antologhion” pentru preoți, cântăreți și pentru folosul acestora și al altor credincioși, ca îndreptar de cântare bisericească.
Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărți de predici, conferințe și meditații religioase, în care a încercat și a izbutit a defini esența, doctrina și apologia creștinismului, răspunzând, în același timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui și cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creștinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conținut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediția a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă edițiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoțimii și al credincioșilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor și nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântărețul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credință, în viața creștină, alături de sau în locul tradiționalei Cazanii.
Tot cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Andrei al Aradului și a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeași editură, la Arad, în 1946.
În viața preotului Ilarion V. Felea, ca și în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viața și existența sa ca om.
La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură și de trăire religioasă și deținut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945.
În dimineața Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfințirea caselor, a fost ridicat și dus într-o pivniță insalubră și înghesuită, anchetat, deținut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama așa numiților deținuți politici.
A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timișoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat și condamnat la un an închisoare corecțională pentru „omisiunea denunțării”, trecând și prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.
La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat și dus la Ministerul de Interne (Uranus) din București, și supus unei foarte severe și nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret și, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alți șase preoți din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale” și 20 de ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”.
Detenția a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viață la 18 septembrie 1961.
Înmormântat fără cruce și fără a i se cunoaște locul unde odihnesc rămășițele pământești, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică și Neam, așa cum odinioară au făcut-o strămoșii săi, moții, de unde a provenit.
A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărți și studii de mare valoare teologică și culturală, pe care le-a tipărit când era în viață, precum și o serie de studii, meditații, predici și conferințe de o înaltă spiritualitate creștină, cuprinse în șase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere și păstrate cu mare devoțiune și cu ferma convingere că și acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu și vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanțurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit își doarme somnul de veci în așteptarea Învierii.
(Pr. Tudor Demian, Din temnițe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008)
cititi mai mult despre Sf. Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad si pe: basilica.ro; doxologia.ro; adevarul.ro; fericiticeiprigoniti.net; en.wikipedia.org
cititi si:
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului (1568 – 1656)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca și Sfinții Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și primind la botez numele Iacob.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la școală în orașul Ohrida.
La 15 ani intră în viața monahală, fiind închinoviat la Mănăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif.
Aici este foarte prețuit pentru viața sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot și pus duhovnic, apoi egumen în Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol.
Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuș din Athos, din a cărei obște făceau parte mulți călugări români.
După moartea mitropolitului Timișoarei, românii bănățeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedi, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deși era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu și instalat Mitropolit al Timișoarei.
Se spune că în ziua în care a sosit în Timișoara, credincioșii i-au adus un olog bolnav de mulți ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea.
Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieții duhovnicești și prin înțeleapta chivernisire a treburilor bisericești, se retrage la mânăstirea Partoș.
Locul cârmuirii sale vlădicești, precum și al activității sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoș” și „Mitropolitul Timișoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.
Mânăstirea Partoșului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o școală pentru preoți și care număra nu numai călugări din Banat, ci și din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii românești.
Viețuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanța și rosturile așezământului, spre el îndreptându-se cu și mai mare zel, pasul credincioșilor.
În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani și-a încredințat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit și s-a desăvârșit Sfântul.
Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca Mitropolitul Iosif cel Nou de la Partoș să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 15 septembrie.
Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Mormântul său din biserica mânăstirii Partoș a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotință, sfintele sale moaște au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Înaintea sfintelor sale moaște, credincioșii au îngenuncheat mereu cu credința rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obști.
În invocarea numelui său, Biserica adaugă și darul facerii de minuni.
Viața întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârșite din dragoste de Dumnezeu și de oameni.
Icoane din această viață, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat își păstrează cu aleasă prețuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său.
Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credințe, atunci când aceștia se aflau la strâmtorare.
Era recunoscut și prin jertfelnicia sa pentru obște, prin binecuvântarea muncii și roadelor câmpului și prin grija de ferirea de orice pagubă și primejdie a cetății păstorite.
Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor și mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulți alergau, așa cum iarăși arată acatistul Sfântului Ierarh Iosif, la ajutorul său, ca la un scut tare.
De altfel, aceste neprețuite însușiri care exprimă cu adevărat sfințenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moștenirea sa duhovnicească, după cum iarăși pomenește rugăciunea înălțată :
„Şi așa virtuților tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credință, în dragostea de Dumnezeu și către aproapele și în toată fapta cea bună, ca să ajungem toți la limanul cel mult dorit al mântuirii”.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 8-lea:
Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte în cetele sfinților te-a sălășluit; Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșale nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 4-lea:
Apărătoare Doamnă…
Apărător nebiruit, ca cel ce prin tine din nevoi s-a mântuit, te are pământul Banatului, Iosif. Ci ca cel ce ai îndrăzneală către Dumnezeu apără-l pe el de toată nevoia, ca să strigăm ție: Bucură-te, Iosif, făcătorule de minuni.
Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului
articol preluat de pe doxologia.ro
Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 – 1656) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei.
Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi.
Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte.
Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate.
După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif.
La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni.
Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia.
Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă.
Pentru sfințenia vieții sale avea încă și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi.
Pentru această era chemat în multe mănăstiri atonite și vindecă pe călugări de grele suferințe trupești.
Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții au chemat în obște pe Cuviosul Iosif Valahul și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos.
Și era atât de iscusit povățuitor de suflete, încât ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol.
Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înțelepciune șase ani.
Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni.
După ce formează numeroși fii duhovnicești, se retrage în liniște în preajma Mănăstirii Vatoped.
Dar, răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață.
În anul 1650 este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei.
Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului.
Căci era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timișoarei.
Căci, ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoș.
Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 își dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani.
Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!
cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org
cititi si:
Calendar Ortodox 15 septembrie 2024
articole preluate de pe: unitischimbam.ro; basilica.ro; doxologia.ro; ro.orthodoxwiki.org
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 15 septembrie 2024
† Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului;
† Sf. Mare Mc. Nichita;
† Sf. Ier. Visarion, arhiepiscopul Larisei;
† Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)
Sinaxar 15 Septembrie
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)
Luarea Crucii și urmarea lui Hristos – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Evanghelie după Marcu, Capitolul 8, 34-38; 9, 1
Zis-a Domnul:
Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
În această lună, în ziua a douăsprezecea pomenirea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului (1568 – 1656)
Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 – 1656) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca și Sfinții Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și primind la botez numele Iacob.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Nichita Daco-Romanul (†372)
Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (sau Nichita Daco-Romanul) (†372) – foto preluat de pe doxologia.ro
Numit şi „Gotul“, sau „Romanul“, s-a născut şi a crescut în Dacia, la nordul Dunării, ţară pe care atunci, în veacul al IV-lea, o stăpâneau goţii.
Sfântul Nichita era urmaşul unor creştini luaţi robi din Imperiul roman de către goţi. El a fost botezat de Fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care a participat la întâiul Sinod din Niceea, din anul 325, întărind dogmele sfintei credinţe ortodoxe.
Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei (Daciei) şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor, şi Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin credincios.
Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370 Atanaric a pornit o prigoană împotriva creştinilor.
El a pus un idol într-o căruţă şi trecea cu el prin cetăţi şi prin sate, poruncind oamenilor să se închine la idol.
Iar păgânii ardeau bisericile creştinilor şi-i urmăreau dacă se adunau la rugăciune, ca să-i prindă şi să-i silească spre credinţa păgână.
În vremea aceea a pătimit şi Sfântul Sava de la Buzău, cu alţi credincioşi.
Iar Sfântul Nichita, care luptase mai înainte cu multă vitejie în oaste, ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi.
Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege, pentru că, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri.
Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, nici a urma păgânătatea barbarilor, a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit.
Iar trupul lui a fost luat de un cunoscut al său, pe nume Marian, şi mutat în Cilicia, fiind înmormântat, cu mare cinste, în cetatea Mopsuestia.
Pomenirea lui se săvârşeşte în fiecare an la 15 septembrie.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Tropar Glasul 1
Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu Puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, înţelepte; şi biruind-o, Sfinte Mucenice Nichita, ai luat daruri vrednice de biruinţă. Slavă lui Hristos, Cel Ce te-a întărit; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei (1490 – 1540)
Sfântul Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei (1490 – 1540) – foto preluat de pe doxologia.ro
S-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinţi dreptcredincioşi, Sotirie şi Maria, care i-au dat o bună creştere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos.
La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povaţa arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reşedinţa la Trikala), care l-a dat la învăţătură şi l-a primit ca ucenic.
A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499).
Ca monah, tânărul Visarion vieţuia în deplină smerenie, ascultare şi neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri şi postiri.
La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon şi, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului.
Însă poporul acelei cetăţi, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetăţii au mers cu îndrăzneală şi, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor.
Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credinţă şi arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetăţii Stagon (astăzi Kalambaka).
Şi, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări şi prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat.
Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veşnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea şi cu cererea episcopilor, şi a clericilor acelei eparhii, precum şi a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545).
Cât a cârmuit această eparhie, a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi şi ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi.
Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriţilor, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia şi Epir şi să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos şi Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.
Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.
În acest chip, bine şi cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-şi turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălţării Sfintei Cruci.
Moaştele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaştele Sfântului au fost aduse de două ori în Ţara Românească, potolind ciuma.
De aceea, românii au arătat mare evlavie faţă de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoştinţă mai multe biserici în Bucureşti şi în ţară.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Tropar
Glasul 8
Întru răbdarea ta, ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Filotei preotul
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie cel dintre îngânători
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim
Tot în această zi, pomenirea Pomenirea a două sfinte fecioare
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan
Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan (Secolul I) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Ștefan Întâiul-mucenic (din grecește Στέφανος, „coroană”) a fost unul din primii convertiți creștini dintre evreii greci, unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli și primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Biserica pomenește mucenicia Sfântului Ștefan la 27 decembrie, aflarea moaștelor la 15 septembrie și mutarea moaștelor lui la Constantinopol pe 2 august.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici care au pătimit împreună cu Sfântul Mucenic Nichita
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Gherasim, ctitorul sfintei mănăstiri a Sfintei Treimi
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nou Mucenic Ioan Criteanul, care a mărturisit în Efesul cel Nou
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Simeon al Tesalonicului
Sfântul Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel întru Sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) a fost arhiepiscop al Tesalonicului de la 1410 și până la moartea sa, în septembrie 1429.
Este considerat ultimul ucenic al Sfântului Grigorie Palama și un teolog important al vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Sfântul Simeon s-a născut în Constantinopol, cel mai probabil între 1381 și 1387. S-a făcut de tânăr călugăr într-una din mănăstirile contantinopolitane, poate la mănăstirea isihastă Xanthopouloi.
În 1410 sau 1416 sau 1417, Simeon a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului și a rămas în scaun până la moartea sa, în septembrie 1429, în perioada dificilă de dinaintea căderii orașului sub turcii otomani.
Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV). Scrierile sale au, în parte, cuprins dogmatic („Împotriva Eresurilor”, „Explicarea Simbolului credinței”, „Despre Preoție”), dar, în majoritate, au cuprins liturgic.
Ele explică simbolismul locașului sfânt – „Explicare (gr. ερμηνεία, ἡ – ermineia) despre Sfânta Biserică” – și slujba sfințirii ei, veșmintele și vasele liturgice, hirotonia și funcțiile lor („Despre hirotonie”), dar cele mai multe sunt consacrate descrierii și explicării doctrinare și simbolice a slujbelor Bisericii (cele 7 Taine, cele 7 Laude) și diversele forme de rugăciune („Despre dumnezeiasca Rugăciune”) și parte din ierurgii, ca rânduiala călugăriei („Despre pocăință”), rânduiala înmormântării, pomenirile morților („Despre sfârșitul nostru și orânduielile îngropării…”) etc.
Ca și Sfântul Nicolae Cabasila, Sfântul Simeon a făcut o explicare a Liturghiei („Despre Sfânta Liturghie”) care nu o egalează pe a marelui său înaintaș.
Caracterul predominant al explicării lui Simeon este cel polemic. El combate cu multă competență atât practicile liturgice eterodoxe, dar mai ales practica liturgică latină (azima, împărtășirea sub o singură formă, obiecțiile latine împotriva epiclezei, întârzierea mirungerii copiilor, hirotonia prin ungere în loc de punerea mâinilor, etc).
Caracteristic pentru explicarea Liturghiei la Sfântul Simeon este nu numai polemica (combaterea practicilor și inovațiilor latine și a ereziilor liturgice mai vechi), ci și pledoaria pentru păstrarea nealterată a practicii sau tradiției liturgice ortodoxe.
Pentru acest motiv, explicarea Liturghiei Sfântului Simeon, deși inferioară celei a Sfântului Nicolae Cabasila, a fost cultivată și folosită de ortodocși mai mult decât cea a Sfântului Nicolae Cabasila, care a fost apreciată mult de catolici, atât pentru valoarea ei, cât și pentru caracterul ei irenic (lipsit de polemică, evitând chestiunile de amănunt prin care Liturghia ortodoxă se deosebește de cea catolică și care constituie obiect de polemică interconfesională).
Locul cel dintâi, ca valoare și extensiune, în opera liturgică a Sfântului Simeon, îl ocupă nu explicarea Liturghiei, ci a veșmintelor și obiectelor liturgice, a bisericii și a sfintelor slujbe, el fiind în această materie singurul interpret ortodox și deci singura călăuză, neavând nici înaintași și nici urmași.
Explicarea sa se bazează – în majoritatea cazurilor – pe înțelesul direct al formulelor sau textelor liturgice.
Marele ierarh nu este însă numai un tâlcuitor al slujbei ortodoxe, ci și un restaurator sau orânduitoral ei: el a așezat canoane la Utrenia cântată, după Ps. 50, căci la această slujbă, după vechiul tipic al Bisericii din Constantinopol, nu erau prevăzute canoane.
A orânduit de asemenea să se facă înălțarea pâinii în cinstea Sfintei Fecioare, la fiecare Utrenie, după Cânt. 9.
El este totodată un mare animator al spiritului liturgic, făcând apeluri numeroase către clerici de a nu-și uita slujba, adică misiunea, funcția lor harismatică sau sfințitoare.
Tratatul său „Despre preoție” este în fond o caldă pledoarie pentru slujba Liturghiei, care constituie culmea darurilor supranaturale conferite clericilor prin hirotonie și pe care îi îndeamnă să o săvârșească cât mai des pentru sfințirea credincioșilor.
Opera Sfântului Simeon are, în întregimea ei, semnificația și valoarea unei ultime și mari apologii a Ortodoxiei.
Ea urmărește să explice și să expună pentru fiecare dintre instituțiile și tradițiile de cult ale Bisericii Ortodoxe temeiurile dogmatice, istorice și simbolice care le justifică și prin care ele se valorifică în tezaurul dogmatic și liturgic al creștinătății, mai ales în comparație cu particularitățile și inovațiile catolice de atunci.
Opera Sfântului Simeon al Tesalonicului a fost tipărită pentru prima dată la noi în țară de patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Iași, în 1683.
Această ediție este folosită de J.P. Migne, care o retipărește în vol. 155 al Patrologiei sale, în secolul trecut.
Chezarie, episcop al Râmnicului, o traduce în limba română și o tipărește la București, în 1765, sub titlul: „Voroavă de întrebări și răspunsuri”.
Va fi retipărită în 1865-1866, cu titlul: „Tractat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe”, București, de tipograful Toma Teodorescu.
În 1929, Pr. M. Bulacu publică la Oradea: „Voroavă de întrebări și răspunsuri, a lui Simeon arhiepiscopul Tesalonicului”.
Forma de expunere a operei Sfântului Simeon este de întrebări și răspunsuri, formă ce va fi folosită mai târziu de catehismele și erminiile liturgice ortodoxe.
Sfântul Simeon al Tesalonicului a fost canonizat la 3 mai 1981 de Patriarhia de Constantinopol și de Biserica Greciei, cu data de prăznuire la 15 septembrie.
Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV).
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.