Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos.
Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei.
Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă.
Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos.
Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate.
Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat.
După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge.
Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos.
Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti.
Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul.
Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii.
Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat.
Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia.
Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe.
Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul.
Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea.
Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise:
“De ce eşti tristă, femeie?”
Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse.
“De-a dreapta parte a bisericii.”
Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii:
“Ajută şi tu”
şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman.
Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus.
Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul.
Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită.
Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire.
Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră.
Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni.
Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul.
Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu.
Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta.
Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis:
“Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.”
Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Valerie, care a pătimit împreună cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe († 303)
Sfântul Mucenic Valerie, care a pătimit împreună cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe († 303) – foto preluat de pe obiectecultgrecia.ro
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Anatolie şi Protoleon stratilaţii.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie cel dintre fermecători.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Glicherie plugarul.
Tot în această zi, sfinţii Donat şi Terinos, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, sfântul noul mucenic Gheorghe, care a mărturisit în cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, şi care, fiind bucăţi tăiat cu sabia, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Lazăr Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Praznicul reprezintă cea mai mare sărbătoare a creștinătății și se extinde și pe parcursul următoarelor două zile: Lunea și Marțea din Săptămâna luminată.
Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă.
În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei.
Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, S-a suit Ia cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi.
Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.
Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu.
De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.
Iar învierea Domnului, așa s-a petrecut:
La miezul nopții pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt.
Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit;
numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor.
învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena.
Dar spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena.
Ea a văzut și pe îngerul, ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit învierea Domnului și au grăit:
„A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”.
Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor învierea.
Iar întorcându-se ea cu cealaltă Mărie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le:
„Bucurați-vă!”
Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca una ce a auzit mai întâi:
„întru dureri să nască fii”.
Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul.
Apostolii au venit Ia groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8).
Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau.
Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit:
„Femeie de ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”.
Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul.
Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis:
„Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu îl voi lua pe Dânsul, și căutând ea din nou către îngeri,
Mântuitorul a grăit Magdalenei:
„Mărie!”;
iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El.
Dar El a zis:
„Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”;
și Magdalena a făcut așa.
Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte;
iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu.
Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif.
Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos.
Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor;
alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată.
Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate;
iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat.
în seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate,
a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor:
„Pace vouă!”
Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.
În ce privește însă, învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi:
Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile);
apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi; – iată deci a doua zi.
Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul),
deci altă întindere de zi.
Iată dar și ziua a treia.
Sau alt fel:
Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea;
de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte;
deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea.
Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri;
deci a doua întindere de zi.
în sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi.
Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt.
A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin!
Acest sfânt se trăgea din ţara galatilor, din satul ce se cheamă Sicheot, născut fiind în vremea lui Iustinian cel bătrân, părând a nu fi de naştere lăudată, fiindu-i naşterea neche-zăşuită şi întunecată, căci se zice că maică-sa Maria, strălucind în frumuseţe şi daruri, a atras la dânsa pe oarecare din curierii împărăteşti, anume Cosma, din care s-a născut cuviosul;
dar ar fi fost fără cuviinţă şi de mustrare a ascunde cele de după naşterea lui sau rele dinainte de naştere; că îndată într-acea noapte ce s-a unit maică-sa cu acel bărbat, i s-a arătat în vis, că s-a pogorât un luceafăr şi a intrat în pântecele ei, ceea ce arăta strălucirea ce era să aibă mai pe urmă pruncul.
Iar sfântul ca această înţelegere să fie împlinită mai apoi, căci dându-se pe sine dintru întâia vârstă spre dragostea lui Dumnezeu şi a sfântului mucenic Gheorghe, atât cât i se părea că este totdeauna cu dânsul de-l învăţa şi-l făcea a înainta spre cele mai bune dorinţe şi cu totul a-l iubi cu o dumnezeiască şi minunată dragoste.
Făcând el aşa, şi înaintând cu fiecare suişi se arăta pururea sfântul. A fost numărat întâi în ceata călugărilor. După aceea trecând prin treptele ce duc spre culmea virtuţii şi îmbogăţindu-se cu lucrarea minunilor, ca dovadă a desăvârşitei virtuţi şi a apropierii de Dumnezeu, a fost ridicat la marea înălţime a arhieriei, şi i s-a încredinţat Biserica Anastasiopolei.
Acolo învăţând el pe mulţi cunoştinţa lui Dumnezeu, şi îndrumându-i a face cele ce se cuvin, şi tămăduind pretutindenea pe cei de un neam prin minuni şi prin fapte minunate, pe toţi uimind; şi arătându-se minunat şi iubit la împăraţi şi la arhierei, şi proorocind multora cele ce aveau să fie, şi-a încheiat viaţa primind cu zâmbire cuvioasă pe îngerii ce aveau să-l ia.
Se spune că cu puţin înaintea morţii, i s-a arătat în vis strălucitul mare mucenic Gheorghe şi i-a dat un toiag. Apoi i s-a arătat iarăşi călare pe un cal, trăgând cu sine şi alt cal, pe care a poruncit cuviosului să încalece, arătându-i cu aceste vedenii dinainte calea ce avea să facă de acolo.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nearh, care prin foc s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea întâlnirii cu Hristos a sfântului apostol Natanael.
Sfântul Apostol Natanael – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a fost din Cana, cetatea Galileii, unde Hristos Dumnezeul nostru fiind chemat la nuntă de preacurata Sa Maică, a făcut întâia Sa minune, prefăcând apa în vin.
Aştepta şi el venirea lui Hristos, ca un legiuitor ce era. Pce Care aflându-L Filip cel din Betsaida, şi cunoscând că aştepta venirea lui Hristos, i-a zis cu bucurie:
“Aflat-am pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, de Care au scris Moise în lege şi proorocii” (Ioan I, 46).
Mergând Natanail şi văzând pe Hristos, a crezut într-Însul şi L-a urmat.
Şi după Patimi şi după Înviere, propovăduindu-L Dumnezeu adevărat, s-a sfârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Anania din Creta (doxologia.ro)
Sfântul Cuvios Anania din Creta – foto preluat de pe doxologia.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Vitalie Monahul
Sfântul Cuvios Vitalie Monahul – foto preluat de pe doxologia.ro
În zilele Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din mănăstirea Cuviosului Sirida.
Acela având șaizeci de ani de la nașterea sa și-a ales o viață ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea și necurată, iar lui Dumnezeu, Cel ce privește cele dinlăuntru și ispitește inimile, era plăcută și bineprimită.
Căci starețul acela voind în taină să întoarcă la pocăință pe cei păcătoși și fărădelege, singur prin părerea omenească se arăta a fi păcătos și fărădelege, în acest fel: a scris pe toate desfrânatele care erau în Alexandria și pentru fiecare făcea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viața cea păcătoasă.
Și se ducea în cetate la lucru, de dimineață până seara și lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă.
Deci, pe un ban de aramă își cumpăra bob și-l mânca după apusul soarelui, pentru că, lucrând toată ziua, se ostenea. Iar cu ceilalți bănișori se ducea în casa de desfrânare și îi dădea unei desfrânate, zicându-i:
„Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră.
Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața.
Iar când ieșea de la dânsa o jura să nu spună nimănui fapta lui.
Și făcea așa în toate zilele, ostenindu-se în post și întrând în toate nopțile la desfrânate, petrecând fără somn și în rugăciuni.
Deci, în fiecare noapte intra la alta, până le înconjura pe toate și apoi începea iarăși de la cea dintâi.
În Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Praznicul reprezintă cea mai mare sărbătoare a creștinătății și se extinde și pe parcursul următoarelor două zile: Lunea și Marțea din Săptămâna luminată.
Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă.
În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei.
Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, S-a suit Ia cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi.
Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri.
Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu.
De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.
Iar învierea Domnului, așa s-a petrecut:
La miezul nopții pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt.
Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit;
numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor.
învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena.
Dar spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena.
Ea a văzut și pe îngerul, ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit învierea Domnului și au grăit:
„A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”.
Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor învierea.
Iar întorcându-se ea cu cealaltă Mărie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le:
„Bucurați-vă!”
Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca una ce a auzit mai întâi:
„întru dureri să nască fii”.
Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul.
Apostolii au venit Ia groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8).
Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau.
Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit:
„Femeie de ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”.
Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul.
Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis:
„Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu îl voi lua pe Dânsul, și căutând ea din nou către îngeri,
Mântuitorul a grăit Magdalenei:
„Mărie!”;
iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El.
Dar El a zis:
„Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”;
și Magdalena a făcut așa.
Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte;
iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu.
Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif.
Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos.
Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor;
alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată.
Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate;
iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat.
în seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate,
a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor:
„Pace vouă!”
Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.
În ce privește însă, învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi:
Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile);
apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi; – iată deci a doua zi.
Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul),
deci altă întindere de zi.
Iată dar și ziua a treia.
Sau alt fel:
Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea;
de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte;
deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea.
Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri;
deci a doua întindere de zi.
în sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi.
Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt.
A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin!
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirca sfântului sfinţitului mucenic Ianuarie episcopul, şi cei împreună cu dânsul Procul, Soson şi Faust diaconii, Dezidcriu citeţul, Eutihie şi Acution.
Sfântul Ierarh Mucenic Ianuarie, Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa și Sfântul Cuvios Atanasie Sinaitul, Icoană sec. XX, Mănăstirea Kalamiou, Nafklios (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Aceşti sfinţi au fost daţi la multe chinuri în zilele împăratului Diocleţian şi a lui Timotei guvernatorul Carnpaniei, şi mai pe urmă neînfricoşându-se nici plecându-se poruncilor păgâneşti, li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul Ianuarie a fost băgat în cuptor, şi scăpând din el, i s-au tăiat vinele, şi tăindu-i-se şi lui capul cu sabia şi-a primit sfârşitul.
Tot în această zi, pomenirca pătimirii sfântului sfinţitului mucenic Teodor cel din Perga Pamfiliei şi a celor împreună cu el.
Sfinții Mucenici Teodor din Perga, mama sa Filipa împreună cu alți mucenici – foto preluat de pe doxologia.ro
În împărăţia lui Antonin stăpânind guvernatorul Teodot în Perga Pamfiliei, alegea la rânduiala ostăşească pe tinerii cei frumoşi şi tari cu trupul, spre slujba împărătească. Cu aceştia au luat şi pe acest fericit Teodor, frumos la vedere, şi la guvernatorul Teodot l-au dus; care a pus pe el ca şi pe ceilalţi tineri semnul cel ostăşesc. Iar sfântul Teodor semnul acela îndată l-a aruncat de la sine, zicând: “Eu însemnat sunt din pântecele maicii mcle, cu Împăratul meu cel ceresc, cu Domnul Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu ostaş la alt împărat.” Şi l-a întrebat pe el guvernatorul: cărui împărat te-ai făcut ostaş? Răspuns-a sfântul: “M-am făcut ostaş Aceluia ce a făcut cerul şi pământul.” Şi îndată guvernatorul cunoscând că e creştin, i-a zis: “Au nu vei aduce zeilor noştri jertfe?” Răspuns-a sfântul: “Eu demonilor celor necuraţi jertfă niciodată n-am adus, nici voi aduce.” Atunci a poruncit guvernatorul ca să-l bată pe el; şi bătându-l foarte, iarăşi la întrebare l-a pus inainte, şi i-a zis: “Acum, oare, pleca-tu-te-ai, şi mai cu blândeţe ne vei răspunde nouă, şi te vei închina zeilor?” Răspuns-a sfântul: “De ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul ce te-a făcut pe tine, singur ai fi voit ca să te închini Aceluia.” Şi a poruncit guvernatorul ca să aprindă un foc, şi să aducă o tigaie mare de fier, şi să topească multă smoală, pucioasă şi ceară, şi să pună în tigaie pe mucenicul gol, şi să toarne peste dânsul cele topite. Şi făcându-se aceasta, deodată a făcut Dumnezeu o minune preaslăvită. Pentru că un vuet mare ridicându-se, şi făcându-se cutremur, a crăpat pământul în două în acel loc, unde se afla focul şi tigaia, şi apă multă din crăpătura pământului a izvorât, şi a stins focul şi tigaia, iar sfântul mucenic cu totul a rămas sănătos, şi către guvernator a zis: “Iată vezi că nu al puterii mele este lucrul acesta, ci al lui Hristos Dumnezeului meu, Căruia eu slujesc; iar tu de voieşti ca să cunoşti puterea zeilor tăi, clădeşte alt foc şi tigaia iarăşi o arde, şi porunceşte ca pe unul din ostaşii tăi să-l întindă pe ea în numele zeilor tăi, şi atunci vei vedea puterea lor, şi tăria cea întru toate a Dumnezeului meu o vei cunoaşte.”
Iar ostaşii cei ce-i stau înainte auzind acestea, au zis către guvernator: “Nu, domnule, să nu faci nouă aceasta, ci mai ales papilor zeilor să le faci aşa. Pentru că mai degrabă va asculta tigaia pe popa, ca şi pe Teodor, şi nu-l va arde pe acela, precum şi pe dânsul.” Iar guvernatorul îndată poruncind să cheme pe un popă, l-a întrebat pe el: “Cum îţi este numele?” Răspuns-a popa: “Dioscor îmi este mie numele.” Zis-a către dânsul guvernatorul: “Cu ce fel de vrajă şi buruiană se ung creştinii, şi intră cu îndrăzneală în foc, şi nearşi rămân, precum şi Teodor acum de foc nevătămat este?” Răspuns-a Dioscor: “Creştinii nu sunt vrăjitori, ci numele lui Hristos este aşa de puternic, încât unde este chemat Acela, acolo toată buruiana si basmele cele vrăjitoreşti se strică, şi demonii se cutremură.” Zis-a guvernatorul: “Au doară, mai tare este Hristos decât Dia al nostru?” Răspuns-a Dioscor: “Dia şi ceilalţi zei cu dânsul sunt idoli surzi şi nesimţitori, şi te rog pe tine, nu mă sili pe mine ca să mă sui pe tigaie, ci de voieşti ca să ştii puterea lui Dia, pe acela singur mai ales să-l pui pe foc.” Zis-a guvernatorul: “Şi cine poate să facă aceasta? Pentru că cine va îndrăzni să pună pe zeu în foc?” Zis-a Dioscor: “Porunceşte-mi mie, şi eu voi face aceasta. Şi de se va împotrivi mie Dia, atunci îl voi crede pe el, că este Dumnezeu, şi poate să se apere pe sineşi de foc.” Zis-a guvernatorul: “Cu adevărat de acum nu mai eşti tu popă de vreme ce unele ca acestea asupra zeilor grăieşti.” Răspuns-a Dioscor: “Am fost popă, asemenea ţie întru credinţă păgânească, însă văzând acum pe fericitul Teodor neclintit de chinurile ce i se dau de la tine şi de foc nears, am cunoscut puterea lui Hristos, şi neputinţa mincinoşilor zei am înţeles-o, şi m-am întărit întru credinţa lui Hristos, şi voiesc astăzi să mă fac împreună ostaş cu Teodor.” Zis-a către dânsul guvernatorul: “Dacă aşa grăieşti Dioscor, apoi suie-te pe tigaie, ca şi Teodor.” Atunci Dioscor căzând către mucenicul lui Hristos, a zis: “Robule al lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Teodore, roagă-te pentru mine”; şi s-a rugat sfântul pentru Dioscor. Apoi au dezbrăcat de Dioscor, şi pe tigaia cea încinsă întinzându-l, tare a strigat: “Mulţumesc ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul lui Teodor, că cu robii Tăi mă rânduieşti pe mine; primeşte cu pace sufletul meu.” Şi acestea zicând şi-a dat duhul, şi a luat într-un ceas cununa muceniciei ca şi tâlharul pe cruce raiul.
După săvârşirea fericitului Dioscor, pe sfântul Teodor l-a aruncat în temniţă. După aceea în altă zi, de picioare împiedicându-l şi de un cal sălbatic legându-l, l-au târât pe uliţele cetăţii, gonind foarte tare calul; calul, fără de rânduială purtându-se, peste prăpastii căzând s-a zdrobit, şi a pierit, iar mucenicul cu nevăzută puterea lui Dumnezeu păzindu-se, şi din legătură dezlegându-se, a rămas întreg şi fără de vătămare, toţi mirându-se de o minune ca aceea. Iar doi din ostaşi: Socrat şi Dionisie, cei ce legaseră pe sfântul de cal, povesteau o vedenie oarecare minunată. Că în timp ce alerga calul, au văzut o căruţă de foc din cer pogorându-se la mucenic, care pe mucenicul cel târât l-a luat în sineşi şi-l trăgea, şi l-a pus pe acela în divan întreg. Aceşti doi ostaţi spunând aceasta la toţi, au strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor.” Aceasta auzind guvernatorul, a poruncit ca şi pe aceia împreună cu sfântul Teodor în temniţă să-i închidă, şi a gătit trei zile un cuptor, cu foc mare încindându-l. După aceea în cuptorul acela a aruncat pe mucenicul şi pe amândoi ostaşii ce crezuseră în Hristos, pe Socrat şi pe Dionisie, şi îndată niste rouă dumnezeiască s-a pogorât de sus, şi i-a rourat pe dânşii, şi văpaia a răcorit-o, şi şedeau sfinţii în mijlocul cuptorului ca în mijlocul unui vânt răcoros şi vorbeau unul cu altul.
Atunci şi-a adus aminte sfântul Teodor de fericita maica sa, care mai înainte cu trei ani se robise de cei de alt neam, şi în ţară străină cu alţi mulţi fusese dusă, şi s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule al minunilor, arată-mi mie pe maica mea, precum Tu ştii, cu dumnezeiască puterea Ta. Pentru că doresc ca să o văd pe ea, iar Ţie toate Îţi sunt cu putinţă; arată-mi mie pe aceea, ca şi ceilalţi să cunoască măririle Tale.” Aşa sfântul rugându-se, se stingea văpaia încet, fiindcă încă şi ploaie cu rugăciunile mucenicului se pogorâse, şi a stins cuptorul, şi se plecau sfinţii spre somn întru dânsul, şi acum era noapte. Şi în vis îngerul stând înaintea sfântului Teodor, i-a zis: “Nu te mâhni Teodore pentru maica ta, că iată o vei vedea pe ea”; şi deşteptându-se sfântul din somn, a spus prietenilor săi vedenia cea din vis. Şi încă el aceea spunând a stat în mijlocul cuptorului maica sfântului, care se numea Filipia, şi văzând pe fiul său cel iubit, s-a bucurat şi l-a sărutat cu dragoste, şi pe ostaşii cei ce erau împreună cu dânsul, şi le-a spus de unde şi cum a venit, cu nevăzută mână purtându-se. Iar sfântul mucenic Teodor la cer mâinile ridicându-şi, mulţumirea cea cuvenită a dat lui Dumnezeu. Iar a doua zi guvernatorul din somn sculându-se a zis către ai săi: “Mi se pare mie că n-a rămas în cuptor nici un os al lui Teodor şi al ostaşilor celor aruncaţi împreună cu dânsul.”
Acestea grăind el, unul din străjerii cei ce păzeau cuptorul, a mers la guvernator spunân-du-i că mucenicii sunt vii în cuptor, şi că focul încă de seara s-a stins de tot, din pricina unei ploi care s-a vărsat de sus peste cuptor, stingându-l, şi că maica lui Teodor din robie fără de veste venind, şade în cuptor ca într-o cămară cu fiul şi cu ostaşii vorbind despre Dumnezeul lor. Aceasta auzind guvernatorul s-a spăimântat şi sculându-se a mers la cuptor, şi chemând pe fericita Filipia, a zis către dânsa: “Oare, tu eşti maica lui Teodor?” Răspuns-a fericita: “Eu sunt.” Zis-a către dânsa guvernatorul: “Învaţă pe fiul tău ca să se închine zeilor, ca să nu piară el şi pe tine fără fiu să te facă.” Iar ea a răspuns: “Fiul meu, precum de dânsul mai înainte de zămislirea lui de la Domnul meu înştiinţare am luat, răstignit va fi de tine, şi va jertfi lui Dumnezeu jertfă de laudă.” Zis-a guvernatorul: “De vreme ce tu singură ai hotărât fiului tău moarte pe cruce, aşa să fie.” Şi îndată a poruncit ca pe sfântul Teodor să-l răstignească, iar sfintei Filipia cu sabia să-i taie capul, iar pe ce doi ostaşi, pe Socrat şi pe Dionisie, să-i împungă cu suliţele. Şi aşa sfinţii mucenici ţi-au luat cununile. Iar sfântul Teodor trei zile pe cruce spânzurând viu, după aceea către Domnul s-a dus. Atunci oarecare din dreptcredincioşi, luând trupurile sfinţilor, le-a învălit cu cinstite giulgiuri cu aromate, şi la loc însemnat le-a pus cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Filipia maica sfântului Teodor, care de sabie s-a săvârşit.
Alexandra muceniţa lui Hristos Dumnezeu era soţie împăratului Diocleţian; deci văzând ea că sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu şi sănătos, s-a înfăţişat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creştină înaintea împăratului.
De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiaţi Gheorghe şi Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, şi şi-a dat sufletul. Iar Apolo şi Isachie şi Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, şi văzând-o pe ea că a dispreţuit vremelniceasca şi stricăcioasa împărăţie şi pe muritorul împărat, şi că, crezând în Hristos, a şi murit pentru El, au crezut şi ei în Hristos.
Şi înfăţişându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege şi sălbatic, şi că nu i-a fost milă de însăşi femeia sa, cu care a făcut copii. Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, şi aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineaţa scoţându-i din temniţă, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo şi Isachie, iarăţi să fie puşi la închisoare, şi să fie ucişi cu foamea; care după câteva zile fiind istoviţi de foame, şi-au dat sufletele lor Domnului.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Maximian, patriarhul Constantinopolului.
Acest sfânt Maximian era din Roma veche, fiu de părinţi bogaţi şi de bun neam; din oarecare trebuinţe lăsând Roma s-a dus la Constan-tinopol, unde strălucind cu starea şi cinstea vieţii lui, şi cunoscut fiind ca isteţ cu mintea şi foarte învăţat, a fost hirotonisit preot de fericitul întru pomenire patriarhul Sisinie.
Ajungând el până în vremea ereticului Nestorie, care a fost în urma preasfântului Sisinie, a fost prohirisit patriarh în Constantinapol, prin alegerea împăratului şi a tot poporul.
Şi bine păstorindu-ţi turma sa doi ani şi cinci luni, şi Biserica nevătămată de sminteli păzind-o, s-a odihnit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Atanasie Sinaitul.
Acest între sfinţi părinte al nostru lăsând lumea şi cele din lume şi luându-şi crucea sa pe umeri, după cuvântul Domnului, a urmat lui Hristos cu osârdie; şi dorind de mai mare nevoinţe de fapte bune, s-a dus la Ierusalim, şi închinându-se la cinstitele locuri şi cu credinţă sărutându-le s-a suit la Muntele Sinaiului; şi acolo aflând monahi foarte desăvârşiţi în sihăstreasca petrecere, a rămas împreună cu ei supunându-li-se şi slujindu-le.
Deci, făcându-se foarte smerit cugetător, a luat de la Dumnezeu darurile cunoştinţei şi multei înţelepciuni. Prin care scriind vieţi ale sfinţilor părinţi, şi cuvinte de suflet folositoarc alcătuind, ajungând la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirca pătimirii Sfântului Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (†1948)
Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (†1948) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Sava cel Nou s-a născut în anul 1862, în Herakleitsa, în partea de răsărit a Traciei, din părinţi săraci, Constantin și Smaragda, oameni simpli, dar credincioși.
A primit la botez numele de Vasilie.
Încă de mic s-a deprins cu munca pentru familia sa, însă sufletul său tânjea după liniște.
La vârsta de 12 ani a venit în Sfântul Munte, la Schitul Sfintei Ana, la Chilia Adormirii Maicii Domnului, fiind vreme de 12 ani un monah începător.
Aici a învățat pictura și muzica bizantină.
A stat o vreme la Ierusalim, la Mănăstirea Hozeva, revenind în Sfântul Munte pentru trei ani (1894-1897). S-a reîntors la Ierusalim până în 1916.
În acest timp a viețuit pentru o scurtă vreme și la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit.
Apoi, vreme de doi ani, a stat în Insula Patmos, apoi iar în Sfântul Munte. A stat o vreme și în Insula Eghina, în preajma Sfântului Nectarie.
După adormirea acestuia, vreme de 40 de zile, Cuviosul Sava s-a zăvorât în chilie, unde cu post și rugăciune, zugrăvește cea dintâi icoană a Sfântului Nectarie și o pune în biserică spre închinare.
Începând cu anul 1926 sau 1928 se mută în Insula Kalymnos, la Mănăstirea Tuturor Sfinților, unde își trăiește ultimii săi 20 de ani din viață în asceză și trezvie desăvârșită, până la cuviosul său sfârșit, în 1948.
Cuvântul său era plin de milostivire și mângâiere, ajungând un părinte iubitor atât monahilor, cât și locuitorilor Insulei Kalymnos.
În data de 7 aprilie 1957 sfintele sale moaște au fost găsite întregi, izvorând bună mireasmă. Cuviosul Sava este considerat ocrotitorul Insulei Kalymnos.
Patriarhia Ecumenică l-a trecut oficial în rândul sfinților din calendar în data de 19 februarie 1992. Pomenirea Cuviosului Sava cel Nou din Kalymnos se face pe data de 7 aprilie și în Duminica a V-a din Postul Mare.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acest sfânt mucenic a fost pe vremea împăratului Maximian, fiu al Teocliei, învăţat în credinţa lui Hristos, şi era din Perga Pamfiliei, crescut lângă maică-sa cu dreapta credinţă şi nevoindu-se cu dumnezeieştile Scripturi.
Fiind pornită prigoană asupra creştinilor, întărindu-se pe sine, şi luând învăţături şi sfătuire de la maicăsa, ca să moară pentru mărturisirea lui Hristos, s-a dus însuşi, nechemat, la guvernatorul Maxim în cetatea lui Pompie, şi propovăduind înaintea lui numele lui Hristos, a fost legat cu coatele mâinilor îndărăt şi bătut cu plumb, întins pe o roată şi ars dedesubt cu foc.
Dar arătându-se îngerul Domnului, a oprit roata şi focul s-a răcit şi s-a arătat îngerul cu groază, pentru cei ce-l priveau.
Iar pe sfântul l-au luat şi l-au băgat în temniţă cu carnea sfărâmată, unde intrând maică-sa, îi ştergea sângele de pe răni.
Şi, împărţindu-şi ea toată averea la săraci, şi iertându-şi robii şi roabele, care erau până la cinci sute şi cincizeci cu toţii, s-a alăturat fiului ei şi cântau împreună.
Iar la miezul nopţii, s-a făcut lumină în temniţă, şi a venit glas de sus, care fericea îndrăznirea şi mărturisirea mucenicului, care mai vârtos se înălţa spre lupte.
Deci rămânând întru acestea neclintit, a fost osândit să fie răstignit; şi a devenit părtaş la patimile Stăpânului, nu numai cu chipul morţii, ci şi cu vremea în care se întâmplau acestea, fiindcă era în sfânta Joia cea mare, înaintea Învierii lui Hristos, Dumnezeului nostru.
Răstignindu-l cu capul în jos, că şi maică-sa poftise aceasta, dând încă şi cinci galbeni de aur chinuitorilor pentru aceasta; a doua zi, în Vinerea cea mare, la trei ceasuri, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Iar după ce l-au pogorât de pe cruce, a căzut maică-sa peste dânsul şi, leşinând, şi-a dat şi ea sufletul, şi a fost îngropată cu sfântul mucenic şi fiul ei la un loc.
Acest sfânt, din mică vârstă iubind pe Hristos, s-a călugărit.
Şi plinind tot felul de virtute, a câştigat mai mult decât alţii smerenie.
Şi fiind foarte milostiv, a fost înălţat în scaunul Mitilinei.
Întru care binestrălucind şi biruind cu multa înţelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, şi făcându-i a-şi cunoaşte rătăcirea, şi măcar că se afla în trup, dar pentru covârşitoarea sa cumpătare cu îngerii se aduna, s-a mutat din viaţa aceasta.
Şi dăruind izvor de minuni din dumnezeieştile sale moaşte, este vrednic a fi iubit de toţi.
Sfântul Sava cel Nou (1862 – 1948), este sfântul patron al insulei Kalimnos din Grecia, unde a trăit în ultimii 20 de ani ai vieții sale, ca preot și părinte spiritual al maicilor de la Mănăstirea Tuturor Sfinților.
A fost un mare ascet, duhovnic, imnograf și făcător de minuni.
Este unul dintre cei mai recenți sfinți greci.
Ziua de prăznuire variază în funcție de tradiția locală; astfel este prăznuit pe 7 aprilie, (5 decembrie împreună cu Sf. Sava cel Sfințit?) și în a cincea duminică din Sfântul și Marele Post.
Părintele nostru în rând cu sfinții Tihon al Moscovei (în rusește: Святитель Тихон, Патриарх Московский и всея Руси) (1865 – 1925), Luminătorul Americii de Nord, a fost Patriarh al Moscovei și Întregii Rusii (1917–1925).
El și-a stabilit scaunul episcopal în New York City de unde a păstorit o arhiepiscopie vastă, încurajând și autorizând numeroase publicații în limba engleză.
Printre acestea, el a încurajat traducerea liturghiei răsăritene în engleză, realizată de Isabel Florence Hapgood. În plus el a scris un catehism extensiv bazat pe Crezul de la Niceea și pe Tatăl nostru.
Prăznuirea sa se face în 25 martie de către bisericile de stil nou și în 7 aprilie de către bisericile de stil vechi iar canonizarea sa este prăznuită în 26 septembrie.
De asemenea, el este prăznuit împreună cu Noii martiri și mărturisitori ai Rusiei, prăznuiți în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, care este data morții mucenicești a Mitropolitului Vladimir Bogoiavlenski al Kievului și Galiciei, primul episcop dintre noii martiri.
Sfânta Maria Egipteanca este pomenită în această zi cu scopul de a ține trează râvna credincioşilor și pentru a le arăta acestora că virtuţile cu care ei sunt chemaţi să-şi împodobească sufletele pe toată perioada postului au fost împlinite, mai întâi, de către toți sfinţii Bisericii:
„Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări” (Triod, Utrenia Duminicii a cincea din Postul Mare).
Sfântul Mucenic Irineu a fost episcop în Cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.
Pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată la ordinul împăratului Dioclețian, mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit și martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 aprilie, ziua în care și-a dat viața pentru credința creștină și la 23 august, data la care este menționat de Menologiul imperial (secolul X).
Fiind crescut lângă Isihie preotul, bunicul său, care se învrednicise, pentru dragostea ce avea către Dumnezeu, a face minuni, şi fiind botezat de dânsul la biserica din Augustopole, unde slujea bunicul său, era păzitor de sfinte vase.
Nevoindu-se la sfinţitele cuvinte, şi înaintând în adâncul cunoştinţei Scripturilor, a fost chemat de cel ce era atunci episcop al Amasiei şi tuns citeţ în biserica preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ce se află în locul numit Urvichia, apoi a fost hirotonit diacon şi preot, şi s-a dus la mănăstirea ce era făcută de Meletie şi Seleuchie arhiereii Amasiei; acolo a devenit monah, şi apoi a ajuns arhimandrit.
Întrunindu-se Sfântul Sinod al cincelea a toată lumea de împăratul Iustinian, s-au adunat de pretutindenea arhierii; iar arhiereul Amasiei, întâmplându-se a fi bolnav, n-a putut îndrăzni a călători, ci a fost trimis fericitul acesta Eutihie, să fie în locul lui plinitor.
Acesta mergând la Constantinopol şi dând dovada virtuţii şi înţelepciunii sale, şi la întrebările ereticilor şi la răspunsuri arătându-se luminat în cele ce-i înfrunta, şi dovedind cu Scriptura că se cade a anatematiza pe eretici, a tras pe toţi, chiar şi pe împăratul spre dragostea lui, atâta cât şi Mina presfântul patriarh a zis, din descoperire dumnezeiască, că acesta avea să fie urmaş în locul lui.
Şi peste puţină vreme mutându-se către Domnul patriarhul Mina, a trimis împăratul de a adus pe sfântul din Amasia, şi l-a aşezat arhiereu al acelei luminate şi mari cetăţi, cu votul şi cu judecata arhiereilor şi a tot poporul, şi plinirea Bisericii.
Iar diavolul, semănătorul zâzaniilor, nesuferind a vedea aşezarea şi bunăstarea Bisericii lui Hristos, ispitea a o clinti prin dogme putrede, ca şi cu nişte meşteşuguri, până a îndemnat şi pe unii a huli, plecându-i cu chip de bunăcredinţă, cum că trupul luat de Hristos din sfânta Fecioară mai înainte de patimă era nestricăcios.
Şi alăturându-se împăratul Iustinian la acea păgânească dogmă, a pogorât din scaun pe marele Eutihie, şi l-a gonit pentru că înfrunta hulele ce se scorniseră.
Şi mergând la Mănăstirea Amasiei, căci acolo era izgonit, petrecea sihăstreşte; şi arătând multe lucruri de minuni, şi-a luat iarăşi scaunul, făcând doisprezece ani la izgonire.
Murind Iustinian, şi luând împărăţia Iustin şi Tiberie, a fost primit sfântul de cei mai de frunte ai Sfatului cu luminată priinţă, şi contenind cu rugăciunea sa stricăciunea şi omorul ce se făcea între oameni în Constantinopol, şi ţinând sfânta Biserică timp de douăzeci şi patru de luni după chemarea din izgonire, s-a mutat către Domnul, proorocind mai înainte împăratului Tiberie pentru împărăţie.
Apoi mergând să-l vadă, i-a spus şi de sfârşitul lui, care i s-a şi întâmplat, că după moartea sfântului a trăit patru luni, şi a lăsat şi el trupul.
Iar moaştele sfântului Eutihie au fost îngropate în altarul bisericii sfinţilor apostoli la temelia sfântului altar, unde zac sfintele moaşte ale lui Andrei şi Timotei şi ale lui Luca, apostolii.
Sfânta Platonida a fost diaconeasă dar s-a retras în deşertul Nisibis (Nisibe) unde a organizat o mănăstire de maici, cu reguli foarte stricte de vieţuire.
Maicile mâncau o singură dată pe zi şi când nu aveau pravilă se ocupau cu treburi mănăstireşti şi diferite ascultări.
Vinerea, când se cinstesc patimile Mântuitorului pe Cruce, nu se mai lucra nimic şi călugăriţele erau în biserică de dimineaţa până seara, când între slujbe citeau din Sfânta Scriptură şi din interpretările acesteia.
Sf. Platonida a fost pentru toate maicile un exemplu viu de viaţă monahicească, sfinţenie, smerenie şi dragoste de aproapele.
Ajungînd la o vârstă înaintată, sfânta Platonida s-a dus în pace la Domnul în anul 308.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor doi mucenici cei din Ascalon, care s-au săvârşit, fiind îngropaţi în pământ până la brâu.
A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit.
A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august.
Sfântul Metodie (826-885) a fost arhiepiscop de Moravia și iluminător al slavilor în secolul al IX-lea, împreună cu fratele său Chiril. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 6 aprilie (data trecerii lui la Domnul) și la 11 mai împreună cu fratele său sfântul Chiril.
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Arătatu-v-aţi luminători luminoşi, Dumnezeieştilor mucenici cei cu numărul de şapte şi prin razele minunilor străluciţi toată făptura pururea, gonind întunericul cel adânc al neputinţelor; rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Pentru credinţa lui Hristos au stat înaintea stăpânitorului Faustin şi neplecându-se a jertfi idolilor, ci credinţa lui Hristos neclintit păzind-o, au fost aruncaţi în adâncul mării şi aşa s-au săvârşit.
Însă li s-a arătat lor ceea ce era să fie prin descoperire mai înainte de sfârşit, căci li se părea amândorura că au intrat într-o corabie care sfărâmându-se de întreitele valuri ale furtunii şi cei ce împreună înotau pierzându-se, ei singuri scăpând, s-au suit peste un munte, care era înalt până la cer, arătând vedenia pătimirea lor cea mare şi suirea lor la cer.
Această cuvioasă Teodora, din tânără vârstă iubind pe Hristos, s-a lepădat de lume şi ducându-se la chinovie, s-a tuns în schima monahală, şi lucrând toate virtuţile, pe toate împreună le-a izbutit.
Atâta ascultare şi cinste a câştigat de la toate celelalte călugăriţe şi de la stareţă, încât şi după moarte a arătat că este vie.
Căci viaţa sa păzind-o curată şi neîntinată, a lăsat-o celorlalte surori ale mănăstirii, ca un stâlp însufleţit.
După vreme nu puţină de la adormirea ei, stareţa mutându-se către Domnul, şi aceasta curată şi duhovnicească fiind, s-a făcut multă adunare la îngroparea ei.
Căci erau şi din cei mai aleşi, şi popor mult adunat, cucernici monahi şi bărbaţi aleşi, şi s-a făcut slujbă după rânduială.
Deschizându-se mormântul în care de multă vreme zăcea cuvioasa Teodora, ca să fie pus aproape de ea trupul stareţei, s-a făcut o minune, pentru cei ce priveau, înspăimântătoare, iar pentru cei ce auzeau, uimitoare, căci locul era potrivit pentru privire.
Şi toţi uitându-se au văzut cum Teodora care de multă vreme zăcea moartă, s-a strâns pe sine, şi, ca şi cum ar fi fost vie, a dat loc duhovniceştii sale maici, ca şi când îi aducea cinstire.
Acest lucru străin văzându-l toţi cu înspăimântare strigau: Doamne miluieşte.
Încă de atunci şi până acum, multe semne a făcut Dumnezeu prin cuvioasa Teodora.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor muccnici Teodora si Didim.
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, ighemon fiind Eustratie în Alexandria, era prigoană asupra creştinilor.
Deci atunci fiind prinsă fecioara Teodora a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor, şi bătând-o au pus-o în închisoare.
Şi trecând câteva zile, iarăşi scoţând-o la cercetare, a fost închisă într-o casă de desfrâu.
Şi trimiţând stăpânitorul la ea tineri desfrânaţi, aceştia năvăleau asupra ei; iar sfânta se ruga lui Dumnezeu.
Din rânduială dumnezeiască s-a aflat acolo un mai-mare preavestit tânăr cu numele Didim, ce era îmbrăcat cu straie ostăşeşti, şi dezbrăcându-şi hainele sale le-a dat fecioarei de le-a îmbrăcat, împreună şi armele sale.
După ce le-a îmbrăcat fecioara, cu sfătuirea lui Didim a ieşit din casa de desfrâu, şi aşa s-a păzit neprihănită şi curată mulţumind lui Dumnezeu.
Intrând unul din acei desfrânaţi în casa de desfrâu şi aflând în loc de fecioară pe Didim acolo şezând, a rămas înspăimântat, şi cugeta întru sine zicând:
“Au doară Hristos poate să prefacă fecioarele în bărbaţi ? Cel ce a intrat a ieşit, iar fecioara unde este ? Căci auzind eu, oarecând, că Hristos a prefăcut apa în vin, basm socoteam aceasta, iar acum mai mare minune văd.”
Acestea cugetând acela, văzând Didim că este cuprins de nedumerire, a mărturisit întâmplarea, că adică el singur a fost lucrătorul acestui lucru şi că de voieşte să vestească stăpânitorului, adăugând că el aşteaptă încă acolo, stând în locul fecioarei, căreia el i-a dat drumul din casa de desfrâu fără temere.
Acela a spus, şi îndată Didim a fost înfăţişat la judecata stăpânitorului, care i-a zis:
“Cum ai îndrăznit să faci acest lucru?”
Şi sfântul i-a răspuns:
“Creştin fiind, şi bine ştiind a neguţători, cu o pricină două cununi mi-am dobândit: una adică am răpit pe fecioara din mâinile voastre cele păgâneşti, curată pe ea păzind-o, şi alta, că şi eu m-am mărturisit vouă că sunt creştin.”
Şi stăpânitorul a zis:
“Pentru cutezarea ta aceasta, poruncesc să ţi se taie capul; iar pentru că crezi în Hristos, şi nu jertfeşti zeilor, poruncesc ca trupul tău să fie topit în foc.”
Şi sfântul a zis:
“Bine este cuvântat Dumnezeul meu, Care n-a trecut cu vederea lucrarea mea.”
Şi ducându-se la locul de chinuire după ce a făcut rugăciune, i s-a tăiat capul; şi sufletul său s-a înălţat la cer, iar trupul său a fost dat focului. Iar oarecare creştini, adunând cinstitele lui moaşte ce au rămas din foc, le-au îngropat cu cinste.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Termu.
Tot în această zi, pomenirea sfintelor femei: Stăpâna şi Slujnica.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pompie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Zinon, care cu smoală fiind uns şi în foc băgat şi cu suliţa fiind pătruns, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Maxim şi Terentie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului nou mucenic Gheorghe, care s-a nevoit în noul Efes, în anul 1801, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul († 824) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Nichita Mărturisitorul s-a născut în Cezareea Bitiniei (nord-vestul Asiei Mici) într-o familie evlavioasă.
Mama lui s-a stins din viaţă la opt zile de la naşterea sa iar Filaret, tatăl lui, s-a călugărit.
Copilul a rămas în grija bunicii care l-a crescut într-un adevărat spirit creştin.
Încă din copilărie, Sf. Nichita frecventa biserica şi a devenit ucenic al pustnicului Ştefan.
Cu binecuvântarea sa, Sf. Nichita s-a dus la Mănăstirea Mydicia unde egumen era Sf. Nichifor (13 martie).
După şapte ani de viaţă sfântă la mănăstire, cunoscut pentru regulile drastice impuse în viaţa monahală a mănăstirii, Sf. Nichita a fost hirotonit preot.
Sf. Nichifor, cunoscînd viaţa curată a tânărului călugăr, i-a încredinţat conducerea mănăstirii atunci când el însuşi s-a îmbolnăvit.
Nedoritor de putere, Sf. Nichita s-a dăruit iluminării şi bunăstării mănăstirii sale, cârmuind pe fraţi prin propriul său exemplu de viaţă.
Curând, viaţa sfântă a vieţuitorilor a atras la mănăstire mulţi oameni căutînd mântuire.
După mai mulţi ani, numărul călugărilor a crescut la o sută.
La plecarea către cele sfinte a Sf. Nichifor, fraţii l-au vrut toţi ca egumen pe Sf. Nichita.
Domnul l-a dăruit pe Sf. Nichita cu harul facerii de minuni. Prin rugăciunile sale un copil surdo-mut şi-a recăpătat graiul; două femei posedate s-au vindecat; un om şi-a recăpătat minţile şi mulţi alţi bolnavi s-au vindecat de rănile lor.
În acei ani, sub împărat Leon Armeanul (813-820), erezia iconoclastă a renăscut şi s-au înteţit din nou opresiunile.
Episcopi ortodocşi erau scoşi din funcţie şi exilaţi.
În 815 la Constantinopol s-a întrunit un consiliu al ereticilor în cadrul căruia s-a hotărât alungarea Patriarhului Nichifor (806-815), alegînd în locul sfinţiei sale un mirean eretic pe nume Teodot.
De asemenea, episcopii ortodocşi exilaţi au fost înlocuiţi cu eretici.
Împăratul i-a adunat pe toţi capii monahali încercînd să-i aducă la eretismul iconoclast.
Printre ei se afla şi Sf. Nichita, care a stat drept în credinţa sa.
Urmînd exemplul său, toţi ceilalţi au rămaşi credincioşi cinstirii sfintelor icoane.
Astfel, toţi aceia au fost aruncaţi în temniţă.
Sf. Nichita a răbdat toate chinurile cu curaj şi i-a încurajat în dreapta credinţă şi pe ceilalţi prizonieri.
Văzînd acestea, împăratul şi falsul patriarh Teodot au încercat să-i păcălească pe episcopii ortodocşi şi pe cei rămaşi credincioşi învăţăturii ortodoxe, spunîndu-le că vor fi eliberaţi cu o singură condiţie, şi anume să primească Sfânta Împărtăşanie din mâna pseudo-patriarhului Teodot.
Multă vreme sfântul nu a vrut să se împărtăşească cu un eretic dar a cedat rugăminţilor fierbinţi ai celorlaţi.
Sf. Nichita a intrat în biserică unde erau puse sfintele icoane pentru înşelare şi a acceptat împărtăşania.
Dar când s-a întors la mănăstirea sa, a văzut că nu s-a renunţat la persecuţia împotriva icoanelor şi s-a căit pentru fapta sa.
Întors la Constantinopol, a denunţat cu tărie erezia iconoclastă ignorînd ameninţările împăratului.
Sf. Nichita a fost aruncat în temniţă din nou, unde a stat şase ani, până la moartea împăratului Leon Armeanul.
Îndurînd foame şi muncă silnică Sf. Nichita a făcut minuni cu puterea rugăciunii, şi anume conducătorul Frigiei a eliberat doi captivi fără a cere răscumpărare şi trei naufragiaţi pentru care s-a rugat sfântul, au fost aruncaţi pe mal de valuri.
Sf. Nichita s-a săvârşit întru Domnul în 824 fiind înmormântat la mănăstire cu mare cinste.
Mai târziu, sfintele moaşte au devenit o adevărată sursă de tămăduiri pentru toţi care veneau să se închine cu credinţă la mormântul sfântului mărturisitor.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Elpidifor.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Diu.
Tot în această zi, pomenirea sfîntului mucenic Vitonie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Galic.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ilirie din Muntele Mirsiona.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Pavel Rusul, care a fost slobozit din robie şi a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1683, de sabie săvârşindu-se.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În această lună, în ziua a doua, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Tit, făcătorul de minuni.
Acest fericit şi sfânt părinte al nostru Tit, iubind pe Hristos din tânăra vârstă, şi lepădându-se de lume, a mers la o mânăstire de obşte, şi atâta s-a supus pe sine smereniei şi ascultării, încât nu numai pe ceilalţi fraţi ai mânăstirii aceleia i-a întrecut, ci şi pe tot omul.
Făcindu-se păstor oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, avea atâta blîndeţe şi dragoste şi milosârdie ca nimeni altul; şi s-a păzit curat şi la trup si la suflet din copilărie, ca un inger al lui Dumnezeu.
Drept aceea şi mare făcător de minuni făcându-se, către Domnul s-a mutat, lăsând ca un stâlp însufleţit şi icoană adevărată, faptele cele bune ale sale, şi ucenicii, şi pe cei ce au pustnicit împreună cu dinsul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi buni, Amfian şi Edesie.
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Maximian, fraţi din maică, din pămintul Lidiei.
Mergînd ei la Berit, şi de mucenicul Pamfil fiind invăţaţi în dreapta credinţă, au stat înaintea stăpînitorului Urban.
Şi propovăduind Amfian, în privelişte, pe Hristos Dumnezeu, a fost bătut peste obraz şi călcat de picioarele ostaşilor, apoi ungându-i picioarele cu untdelemn le ardeau cu foc, şi mai în urmă l-au spînzurat; aşa încât se vedea sfântul cu totul umflat, coastele fiindu-i zdrobite de multele lovituri ale picioarelor ostaşilor, iar carnea de pe picioare arsă de foc.
Dar rămânând în credinţa şi mărturisirea lui Hristos, a fost aruncat in adâncurile mării şi acolo s-a săvârşit; iar Edesie, la Alexandria cea din Egipt, fiind judecat a se necăji la minele de aramă.
Şi văzând pe guvernatorul Ieroclis că chinuieşte pe creştini, necruţîndu-se pe sine, cu însăşi mâna sa, a bătut pe acel stăpînitor, şi pentru aceasta la multe chinuri a fost dat.
Şi fiind aruncat în mare, s-a săvârşit şi a luat cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Policarp.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Teodosia din Tir.
Odată, în vremea persecuţiei împotriva creştinilor care dura deja de cinci ani, Sf. Teodosia în vârstă de 17 ani a vizitat prizonierii creştini condamnaţi în Pretoriumul din Cezareea, Palestina.
Erau Sfintele Paşti şi mucenicii vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Teodosia i-a rugat să o pomenească şi pe ea când vor ajunge în faţa lui Dumnezeu.
Soldaţii au prins-o şi au dus-o în faţa lui Urban, guvernatorul, spunînd că acea fecioară se închina în faţa prizonierilor.
Acesta i-a cerut să jertfească la idoli dar a refuzat, mărturisindu-şi credinţa în Hristos.
Apoi au torturat-o îngrozitor, rupîndu-i carnea cu cârlige de fier până i s-au văzut oasele.
Muceniţa a răbdat în tăcere şi cu zâmbetul pe faţă chinurile şi când guvernatorul i-a cerut din nou să sacrifice la idoli iar ea i-a răspuns:
“Nebunule, mi s-a dăruit să fiu în rândul mucenicilor“.
Apoi i-au pus o piatră de gât şi a fost aruncată în mare dar au salvat-o îngerii.
Din nou au prins-o şi a fost dată să o sfâşie fiarele sălbatice dar acestea nu s-au atins de ea.
În final călăii i-au tăiat capul.
Noaptea, Sf. Teodosia a apărut părinţilor ei care au încercat să o convingă să nu se sacrifice pentru Hristos.
Era îmbrăcată într-o haină strălucitoare, cu o cunună pe cap şi o cruce strălucitoare de aur în mână, spunîndu-le:
“Priviţi gloria de care aţi vrut să mă lipsiţi!”
Sf. Muceniţă Teodosia din Tir a îndurat mucenicie în anul 307.
Ea mai este prăznuită şi în 29 mai, zi în care i s-au mutat sfintele moaşte la Constantinopol şi apoi la Veneţia.
Tot în această zi, pomenirea sfîntului Grigorie cel ce în sânul Nicomidiei a sihăstrit, la anul 1240, şi care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Această preacuvioasă maică a fost din Egipt şi mai înainte trăia cu neînfrânare şi cu neastâmpăr, chemând sufletele multor oameni spre pierzare la desfătarea împreunării desfrânate.
Petrecând ea şaptesprezece ani întru necurăţie, că dintâiaşi dată de mică a fost căzută în faptele cele rele, pe urmă s-a dat cu totul spre nevoinţe şi virtute.
Şi atâta s-a înălţat prin nepătimire, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stătea pe pământ la rugăciune, era ridicată şi înălţată în sus.
Iar pricina întoarcerii ei a fost aceasta: când a fost pe vremea închinării cinstitei Cruci, mergând mulţi din multe locuri la Ierusalim, a mers şi ea împreună cu tineri desfrânaţi.
Sosind acolo şi fiind oprită în chip nevăzut de la intrarea cinstitei biserici, a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înţelepciune, şi nu va mai sluji vieţii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti.
Dobândindu-şi dorinţa după rugăciunea ei, n-a minţit la făgăduinţa ce a făcut, ci trecând Iordanul şi mergând în pustiu, s-a nevoit patruzeci şi şapte de ani, neavând pe nici un om ca să o vadă, fără numai pe Dumnezeu, cu ajutorul Căruia s-a depărtat de la firea omenească şi a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ.
Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Macarie, egumenul Peleichitului.
Acest între sfinţi părintele nostru Macarie, în Constantinopol fiind născut, şi prunc sărman rămânând după părinţii săi, a fost crescut de un moş adevărat al său, fiind dat la învăţătura Sfintelor Scripturi.
Şi având firească isteţime, şi multă osârdie arătând, în scurtă vreme petrecând toată Scriptura, a cunoscut nimicnicia şi grabnica stricăciune a celor vremelniceşti, precum şi veşnicia celor cereşti.
Pentru aceasta, ieşind din cetate, s-a dus la Mânăstirea numită Pelechiti, şi amestecându-se cu monahii de acolo, lepădând numele Hristofor, căci aşa se numea mai înainte, Macarie de acum înainte s-a numit.
Deci slujind mai la toate trebuinţele chinoviei şi săvârşind virtuţile prin multa smerenie, s-a făcut începător şi făcător de minuni preaminunat.
Căci Dumnezeu prin el a vindecat patimi nevindecate; şi ploaie din cer a pogorât peste pământ prin rugăciune, şi mare şi vestit făcându-se el în zilele acelea, multă mulţime năzuia către el.
Unii adică durerile sufleteşti prin el curăţindu-le, iar alţii trupeşti vindecări dobândind; însă alţii sufleteşte şi trupeşte de el întărindu-se, se întorceau la casele lor.
Auzind vestea aceasta, Tarasie preasfântul patriarh al Constantinopolului a trimis de la chemat ca să vindece pe Pavel patriciul, ce avea boală primejdioasă şi era deznădăjduit de vindecare.
Sfântul l-a vindecat.
După aceea şi pe soţia lui, de asemenea boală pătimind şi deznădăjduită fiind de doctori, iarăşi a vindecat-o sfântul, pe care şi binecuvântându-l patriarhul, l-a făcut slujitor Domnului, căci nu bolea cu boala neascultării, ca cei mulţi.
Ducându-se la mânăstirea sa, smerenia ce o avea mai mult înmulţită a pus-o în lucrare.
Atunci lucrătorul de sminteli, diavolul, a pus în Bizanţ împărat tiran, care a dat cinstitele icoane în foc şi în apă. Acesta era Leon Armeanul, care a trimis în surghiunie pe preasfântul patriarh Nichifor, şi care chinuia pe arhierei şi arhimandriţi cu izgoniri şi închisori şi cu cumplite bătăi.
Atunci şi acest minunat bărbat, fiind din pomeniţii mai sus sfinţi părinţi, la felurite chinuri a fost dat, şi în închisoare a petrecut până la sfârşitul acelui împărat.
Iar după acela împărăţind Mihail Gângavul, şi acesta de aceeaşi spurcată credinţă fiind, a scos pe sfântul de la închisoare, şi prin alţii mult măgulindu-l şi îngrozindu-l, nu a reuşit să-l înduplece de partea lui a fi.
Pentru care şi izgonindu-l la Ostrovul Afusie îl avea în pază.
Iar sfântul suferind toate vitejeşte, mulţimea lui Dumnezeu.
Deci zăbovind în acea izgonire şi mult nevoindu-se, şi de minuni făcător acolo făcâdu-se, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Gherontie şi Vasilid, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului şi dreptului Ahaz.
Paul I. Plikhanov, fiul lui Ioan şi Natalia Plikhanov, s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845.
Mama i-a murit pe când era încă prunc şi tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă.
Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi copilul a îndrăgit-o mult.
Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul s-a înrolat în armata cadeţilor din Polotsk.
Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg devenind ofiţer.
Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel.
Odată, bolnav de pneumonie, Paul simţea că nu mai are mult de trăit.
L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sf. Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa.
Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică.
Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă.
Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina dar doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina.
În august 1889 stareţ la Optina era Sf. Ambrozie (10 octombrie) care l-a sfătuit pe Paul să-şi pună în bună orânduială treburile lumeşti.
După alţi doi ani Sf. Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.
Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni şi avea multe ispite cu această ascultare deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerîndu-i-se să-şi amâne retragerea din armată.
Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luînd în derâdere hotărârea lui de a se călugări.
Chiar în ultima zi a celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi s-a întors la Optina.
Deja Sf. Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.
Sf. Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe Paul sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca ucenic şi coleg de chilie.
În 1892 a fost acceptat ca novice şi un an mai târziu, a fost tuns rasofor.
În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monastice fiind hirotonit diacon (1902) şi preot (1903). Călugărul Paul a primit în secret schima în decembrie 1900 datorită unei boli grave.
Când a fost întrebat ce nume doreşte el a răspuns că nu are importanţă.
Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sf. Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie).
Deşi s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.
În 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor mănăstirii Shamordino.
La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca şi preot militar avînd misiunea de a îngriji soldaţii răniţi.
După terminarea războiului în august 1905, Sf. Varsanufie s-a întors la Optina în 1 noiembrie al aceluiaşi an.
Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sf. Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.
Sf. Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor.
Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult.
Sfântul i-a vorbit blând, spunîndu-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el.
“Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora,” îi spuse sfântul.
Sf. Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor.
El obişnuia să spună că cei care citesc cu evlavie din acele cărţi vor avea multe de câştigat.
Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în vieţile sfinţilor pentru că ele ne învaţă cum să trecem peste greutăţi, cum să ne păstrăm credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim victorioşi.
Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.
Sf. Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică şi nu întâmplător.
Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui.
Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii.
În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel şi a celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan şi nu s-a mai întors.
În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor, bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor idoli.
Prin 1908, Sf. Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărţirii de această lume. În aprilie al aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă.
Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.
Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât de rău încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare nu mai putea sta singur pe picioare.
În acea noapte a fost tuns în schima mare.
Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile şi părintele şi-a revenit.
Dar la mănăstire au apărut alte probleme.
Călugării noi care veneau, erau majoritatea din medii duhovniceşti mai relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare în cadrul mănăstirii.
Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să închidă schitul.
Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou veniţi, Sf. Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky.
Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină.
Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi curând mănăstirea şi-a redobândit suflul duhovnicesc.
Veneau tot mai mulţi oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorîndu-se astfel şi problema financiară.
Dar, pe fraţii care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.
La începutul lui 1913, Sf. Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie.
Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr).
După slujbă moaştele au fost trimise cu trenul la Optina pentru a fi îngropate acolo.
Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.
Patriarhia Moscovei a autorizat ca slăvirea Părinţilor de la Optina să se facă în 13 iunie,1996.
Dezgroparea sfintelor moaşte ale sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie I, Varsanufie şi Anatolie II a început în 24 iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.
Dar, pentru că hramurile bisericii (naşterea Sf. Ioan Botezătorul şi celelalte) se asociau cu datele dezgropării sfintelor moaşte, Patriarhul Alexei al II-lea a stabilit 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment.
Moaştele sfinţilor părinţi se odihnesc acum la noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Preacurate.
Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galaţia, a ajuns arhiereu în Gangre şi luând parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor trei sute optsprezece părinţi de Dumnezeu purtători, a fost cu totul plin de Duhul Sfânt. El a ajuns vestit prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite minuni.
Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui, aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. Şi aruncându-l de la o mare înălţime în acea prăpastie, i-au făcut o mulţime de răni, întocmai precum mai înainte făcuseră şi iudeii celui dintâi mucenic Ştefan. Deci, sfântul căzând pe jumătate mort în apa care trecea prin acea prăpastie, după ce s-a deşteptat din durere, ridicându-şi ochii către cer, a zis: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Dar chiar pe când se ruga, o femeie necurată şi blestemată, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a lipsit pe sfânt şi de rămăşiţa de viaţă care mai era în el, nenorocita şi ticăloasa. Şi sfântul suflet al fericitului Ipatie s-a dus în mâinile lui Dumnezeu, iar femeia aceea blestemată, fiind cuprinsă de un duh necurat, îşi lovea încetat pieptul cu aceeaşi piatră, cu care lovise pe sfânt; asemenea şi toţi cei ce luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia nutreţ pentru vitele lui a auzit slavoslovire de cântece cereşti şi dând mai apoi de trupul neînsufleţit al fericitului părinte, a vestit tuturor aceasta.
Locuitorii cetăţii Gangrelor aflând despre aceasta, s-au adunat acolo şi cu jale de obşte luând sfintele moaşte ale episcopului lor, le-au adus în cetatea lor, aşezându-le într-un loc de seamă. Iar femeia aceea venind şi lovindu-şi continuu pieptul cu piatra cu care omorâse pe sfânt, după ce dumnezeieştile lui moaşte au fost aşezate în mormânt, îndată a luat vindecare şi tot aşa şi ceilalţi ucigaşi ai sfântului. Şi multe alte minuni s-au mai făcut cu prilejul înmormântării moaştelor sfântului, pe care însă, pentru mulţimea lor, le-am lăsat deoparte.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Acachie Mărturisitorul.
Acesta a trăit pe vremea împăratului Deciu şi propovăduind credinţa creştină, a fost prins şi adus înaintea ipatului Marcian. Şi întrebat fiind cu privire la cele ce propovăduia, el a istorisit toată rânduiala întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a vădit înşelăciunea închinătorilor la idolii elineşti. Pentru aceasta a fost supus la chinuri şi apoi a fost aruncat în închisoare. Marcian încunoştiinţând pe împăratul Deciu despre aceasta şi, după cercetarea pe care o făcuse sfântului, trimiţând împăratului scrisori, la porunca lui Deciu, sfântul a fost eliberat din închisoare. Şi mergea dintr-un loc într-altul, purtând în trupul său rănile lui Hristos. Iar după ce a învăţat pe mulţi credinţa în Hristos şi a strălucit prin minuni şi învăţături, s-a odihnit în pace.
În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: Un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.
După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.
